EXCLUSIV Majorarea capitalului social, rezultatul lobby-ului băncilor. Năsui: Bancabilitatea nu se impune prin lege

În spatele ei se află o schimbare de echilibru în economie, care avantajează sistemul bancar și mută decizia financiară de la antreprenori către instituțiile de credit. Potrivit lui Claudiu Năsui, actul normativ preia aproape integral logica băncilor privind „bancabilitatea” și o transformă în obligație legală pentru toate firmele, indiferent de mărime sau domeniu.

„Bancabilitatea”, concept bancar transformat în lege

Argumentul central invocat de Guvern pentru adoptarea legii este creșterea bancabilității firmelor. În limbaj economic, bancabilitatea este un criteriu intern al băncilor, folosit pentru a evalua riscul unui credit: structură de capital, fluxuri de numerar, istoric financiar, garanții.

Problema semnalată de Năsui este că acest criteriu, legitim în relația dintre bancă și client, a fost preluat de stat și impus tuturor firmelor prin lege. Practic, firmele sunt obligate să arate „bine” pentru bănci, chiar și atunci când nu au nevoie sau nu doresc finanțare bancară.

Citește și: Năsui: Legea capitalului social scoate din joc micii antreprenori

Împrumutul acționarului, o alternativă incomodă pentru bănci

Finanțarea prin împrumuturi acordate de acționari este una dintre puținele soluții reale pentru firmele mici și start-up-uri. Este rapidă, flexibilă și nu presupune garanții sau evaluări externe. Tocmai această flexibilitate o face însă incomodă pentru bănci.

Atunci când o firmă se finanțează prin acționar, ea reduce nevoia de credit bancar. Prin limitarea acestei practici și prin încurajarea capitalizării forțate, legea împinge firmele către credite bancare, chiar și în situațiile în care acestea nu sunt pregătite financiar sau nu ar avea nevoie de ele.

Statul ca instrument de corecție a pieței bancare

În mod tradițional, într-o economie de piață, banca decide dacă acordă sau nu un credit, în funcție de riscurile asumate. Firma, la rândul ei, decide cum se finanțează: prin capital propriu, împrumuturi de la acționari sau credite.

Noua lege schimbă această logică. Statul intervine direct și impune un anumit tip de structură financiară, una care corespunde cerințelor băncilor. În loc ca piața să decidă, modelul bancar devine normă legală.

Cine câștigă și cine plătește

Pentru bănci, efectul este evident: mai multe firme forțate să se conformeze criteriilor lor și, potențial, mai mulți clienți de credit. Pentru firmele mari, deja capitalizate, impactul este minim.

Pentru firmele mici însă, costurile cresc: bani blocați în capital social, acces mai dificil la finanțare flexibilă și o dependență mai mare de sistemul bancar. În acest context, legea nu face decât să consolideze poziția actorilor mari și să slăbească dinamica antreprenorială.

Criticii avertizează că efectele reale ale legii nu vor fi vizibile imediat în statisticile oficiale. Ele se vor vedea în timp, prin scăderea numărului de firme noi, reducerea concurenței și o economie mai rigidă, dominată de jucători mari și de finanțare bancară.

„Bancabilitatea nu se impune prin lege. Ea se construiește sau nu, în funcție de afacere. Când statul începe să o impună, nu mai vorbim de piață liberă”, avertizează Năsui.

O alegere politică mascată tehnic

Dincolo de formulările tehnice, legea reprezintă o alegere politică: aceea de a alinia întreaga economie la cerințele sistemului bancar. Sub pretextul disciplinei financiare, statul restrânge libertatea antreprenorială și mută centrul de greutate al deciziei economice.

Pentru mediul de afaceri, mesajul este clar: modelul preferat de bănci devine obligatoriu pentru toți.