Chisăliță: Problema falsă a „stării de urgență petroliere”. Care este adevărata vulnerabilitate a României

O analiză semnată de prof. dr. ing. Dumitru Chisăliță, expert tehnic judiciar autorizat în România și agreat UE în domeniul petrol și gazelor, ridică semne serioase de întrebare privind securitatea energetică a României. Deși țara dispune de infrastructură petrolieră importantă, o parte relevantă a stocurilor strategice este păstrată în afara granițelor, ceea ce poate transforma o obligație legală bifată pe hârtie într-o vulnerabilitate reală în caz de criză.

_____________________________

La aproape două săptămâni de la debutul, probabil, al uneia dintre cele mai mari crize mondiale a petrolului, provocată inclusiv de o „scăpare” dintr-un document oficial, aflăm un lucru care ar trebui să pună serios pe gânduri: stocurile strategice de produse petroliere există, dar nu sunt integral în țară; există pe hârtie, însă autoritățile vor acum să verifice dacă ele există și în fapt, în condiții operaționale.

Cu alte cuvinte, nu știm exact cât de accesibile sunt stocurile, dar discutăm deja despre posibilitatea declarării unei stări de urgență petroliere pentru a le folosi. Or, dacă nu există o problemă reală de cantitate, de ce ar fi nevoie de o astfel de măsură excepțională?

Aceasta este, de fapt, întrebarea de fond de la care trebuie să pornească orice analiză serioasă asupra situației actuale.

Problema falsă a „stării de urgență petroliere”

Unul dintre elementele care au generat confuzie în dezbaterea publică este ideea că ar fi necesară declararea unei stări de urgență în domeniul petrolier pentru plafonarea prețului motorinei sau pentru reducerea accizelor. Din punct de vedere juridic, această afirmație este greșită.

Plafonarea prețurilor sau reducerea accizelor nu necesită stare de urgență

În dreptul românesc, statul poate interveni asupra prețurilor prin instrumente legislative obișnuite, fără a declara o situație de urgență. Astfel de instrumente sunt ordonanța de urgență a Guvernului, legea adoptată de Parlament sau reglementările temporare privind marjele comerciale ori schemele de compensare.

Toate acestea sunt mecanisme obișnuite de politică economică și nu presupun activarea unui regim juridic excepțional.

Există și un precedent clar în România: în 2022, statul a introdus reducerea de 50 de bani pe litru la carburanți, fără declararea unei stări de urgență energetice sau petroliere.

Prin urmare, plafonarea ori compensarea prețurilor poate fi decisă în mod normal, prin lege sau prin act guvernamental.

Care este rolul real al unei stări de urgență în domeniul petrolier

Declararea unei situații de urgență în domeniul petrolier are cu totul alt scop. Ea este utilizată, în general, atunci când există lipsă fizică de combustibil, blocarea importurilor sau a transportului către România, prăbușirea aprovizionării, necesitatea raționalizării consumului, utilizarea controlată a stocurilor strategice ori controlul distribuției și prioritizarea sectoarelor critice, precum armata, serviciile publice sau transportul.

Prin urmare, starea de urgență este un instrument de gestionare a unei crize reale de aprovizionare, nu un mecanism de reglare a prețurilor.

De ce apare, atunci, cerința de declarare a stării de urgență

În contextul discuțiilor recente, solicitarea declarării unei stări de urgență ridică două ipoteze posibile.

Prima este neînțelegerea cadrului juridic. Este posibil ca unii actori politici sau administrativi să confunde măsurile de politică economică, precum plafonarea prețurilor, cu măsurile de gestionare a unei crize de aprovizionare. O astfel de confuzie apare frecvent în dezbaterile energetice.

A doua ipoteză este mult mai gravă: existența unei probleme reale de stocuri sau de aprovizionare, ascunsă publicului. În acest scenariu, cererea de declarare a unei stări de urgență ar putea sugera că există temeri privind disponibilitatea reală a stocurilor petroliere sau accesul rapid la ele.

În acest caz, problema nu ar mai fi prețul combustibilului, ci securitatea energetică a României.

Această ipoteză devine cu atât mai relevantă cu cât o parte importantă a stocurilor strategice este depozitată în afara României, există mecanisme de delegare și ticketing, iar informațiile publice despre localizarea și accesibilitatea reală a acestor stocuri sunt limitate.

Din punct de vedere juridic și economic, concluzia este simplă: plafonarea prețului la motorină nu necesită declararea unei stări de urgență; o asemenea măsură excepțională ar fi justificată doar dacă există o criză reală de aprovizionare cu combustibil.

De aici și întrebarea legitimă care planează asupra întregii dezbateri: este vorba doar despre o confuzie juridică sau despre o problemă mai profundă, legată de stocurile strategice și de securitatea energetică a României?

Aceasta este, de fapt, cheia întregii analize.

Vulnerabilitatea reală nu este lipsa legii, ci managementul stocurilor

Vulnerabilitatea reală a României nu pare să fie nici lipsa unui cadru legal, nici absența totală a stocurilor, ci modul în care este gestionată situația. Problemele sunt altele: dependența de stocuri ținute parțial în afara țării, transparența publică redusă privind localizarea și accesibilitatea lor, dispersarea responsabilității între companii, Ministerul Energiei și entitatea centrală de stocare, precum și riscul ca o obligație legală îndeplinită formal să fie mult mai greu de valorificat într-o criză logistică sau militară.

Cu alte cuvinte, problema nu este neapărat că România nu are stocuri, ci dacă aceste stocuri sunt suficient de accesibile, controlabile și mobilizabile la timp într-o criză severă. Or, legea română și dreptul european cer exact acest lucru: nu doar existență contabilă, ci și accesibilitate fizică.

1. Ce tipuri de stocuri există

În dezbaterea publică sunt amestecate frecvent trei categorii diferite de stocuri.

A. Stocuri minime / strategice / de urgență

Legea nr. 85/2018 definește „stocurile minime” ca stocuri de urgență și/sau stocuri specifice. Aceeași lege prevede că aceste stocuri se constituie și se mențin în depozite situate pe teritoriul Uniunii Europene.

Pentru perioada 1 iulie 2025 – 30 iunie 2026, ordinul ministrului Energiei a stabilit nivelul stocurilor de urgență la 2.034.712 tone echivalent petrol, calculate pe metoda importurilor nete pe 90 de zile.

Acestea sunt stocurile relevante într-o criză majoră: blocaj de aprovizionare, război, embargo sau disfuncționalitate gravă.

B. Stocuri comerciale

Legea le definește drept stocuri petroliere ale operatorilor economici a căror menținere nu este obligatorie. Ele servesc funcționării zilnice a pieței.

În spațiul public apare cifra de aproximativ 1,2 milioane de tone pentru stocurile comerciale din România, însă această cifră nu se regăsește într-un inventar oficial public, unic și verificat.

C. Stocuri specifice / stocuri ale entității centrale

Legea prevede și posibilitatea existenței unor stocuri specifice și instituie o entitate centrală de stocare. În forma actuală, Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale este desemnată drept entitate centrală de stocare din România.

Această componentă este importantă deoarece mută o parte din responsabilitate dinspre operatorii comerciali către un mecanism public, în numele statului.

2. Câte stocuri are România, potrivit datelor publice recente

Declarațiile publice de la începutul lunii martie 2026 arată că România are peste 2 milioane de tone de combustibil în stocurile strategice și că aproximativ 56,86% dintre acestea se află pe teritoriul României, iar restul în alte state membre UE.

Locațiile exacte nu sunt cunoscute public, invocându-se motive de securitate energetică. Totuși, chiar dacă aceste informații nu sunt făcute publice, ele ar trebui să fie cunoscute cu exactitate de instituțiile statului.

Faptul că, la două săptămâni de la debutul războiului și în urma unei analize a AEI, s-au dispus verificări ridică o întrebare serioasă: nu ar fi trebuit ca aceste date să fie deja clarificate și verificate înainte de izbucnirea unei crize?

În termeni aproximativi, asta înseamnă:

• în România, în jur de 1,15–1,16 milioane de tone echivalent petrol;
• în afara României, în jur de 0,87–0,88 milioane de tone echivalent petrol.

Aceste cifre sunt, în linii mari, compatibile cu nivelul oficial stabilit prin Ordinul nr. 622/2025.

3. De ce este vulnerabil, dar nu ilegal, ca o parte din stocuri să fie în afara țării

Atât Directiva 2009/119/CE, cât și Legea nr. 85/2018 permit ca stocurile minime să fie ținute în alte state ale Uniunii Europene, cu respectarea unor condiții de autorizare și control. Legea română prevede expres că stocurile minime se pot constitui și menține în depozite situate pe teritoriul UE.

Mai mult, legea permite delegarea obligației de stocare către entitatea centrală de stocare din România, către entități centrale de stocare din alte state membre sau către alți operatori economici din UE, SEE ori Elveția, cu autorizările necesare.

Directiva europeană este însă foarte clară într-un punct esențial: delegarea nu schimbă obligația finală a statului membru. Cu alte cuvinte, chiar dacă România deleagă sau acceptă stocuri în alte state, răspunderea de sistem rămâne a statului român.

4. Ce este ticketingul și de ce creează risc

Ticketingul este, în esență, forma contractuală prin care un titular al obligației de stocare transferă temporar altei entități sarcina de a menține stocuri în numele său. În dreptul românesc, acest mecanism apare sub forma delegării obligației de stocare.

Avantajele

Pentru companii și pentru state, sistemul are o logică economică evidentă: reduce costurile de depozitare, folosește infrastructura deja existentă în UE și evită investițiile suplimentare în capacități de stocare.

Riscurile

Aici începe însă vulnerabilitatea reală.

Primul risc este cel logistic: combustibilul poate exista juridic, dar să nu poată fi adus suficient de repede în România într-o criză regională. Directiva subliniază explicit că trebuie avută în vedere accesibilitatea fizică.

Al doilea risc este unul geografic: dacă depozitele sunt amplasate în state aflate pe rute vulnerabile sau dependente de infrastructuri congestionate, timpul real de mobilizare crește.

Al treilea risc este opacitatea: dacă publicul nu știe unde sunt stocurile, acest lucru nu este neapărat ilegal; dar dacă instituțiile române nu au o imagine operațională clară și actualizată, vulnerabilitatea devine gravă. Iar în spațiul public a apărut deja ideea că locațiile nu sunt publice și că trebuie făcute verificări.

Al patrulea risc este cel al conformării formale: poți fi „în regulă pe hârtie”, dar insuficient pregătit pentru o criză reală de transport, sabotaj sau război.

5. De ce este surprinzător că România acceptă această vulnerabilitate

Întrebarea este legitimă: de ce un stat cu infrastructură petrolieră importantă acceptă să țină aproape jumătate din stocurile strategice în afara țării?

Există mai multe explicații posibile.

Prima ține de rațiunea economică: depozitarea în afara țării poate fi mai ieftină sau mai ușor disponibilă contractual decât utilizarea capacităților interne.

A doua este dată de structura legală europeană: sistemul UE a fost gândit pentru o piață integrată și pentru solidaritate, nu pentru autarhie energetică națională. Directiva permite mobilitatea stocurilor în interiorul Uniunii.

A treia explicație poate fi legată de limitele de capacitate și de costurile interne. Faptul că România are rafinării, terminale și rețea nu înseamnă automat că are, la cost rezonabil și imediat disponibil, suficientă capacitate de stocare strategică separată, cu toate condițiile logistice și financiare necesare.

A patra explicație ține de politica publică: un stat poate fi perfect conform cu minimul legal și, în același timp, suboptim din perspectiva securității naționale. Aici este, probabil, miezul criticii.

În fine, există și ipoteza unei externalizări a profitului mascate prin ticketing, prin evitarea unor taxe și impozite în România și prin dezvoltarea unor mecanisme de inginerie financiară. Această ipoteză ar trebui, desigur, verificată riguros.

6. Particularitatea esențială din legea română: 50% în România, 70% delegabil

Legea nr. 85/2018 conține un echilibru important. Titularii obligației de stocare pot delega până la 70% din cantitatea pentru care au obligație, dar fiecare titular trebuie să îndeplinească obligația prin constituirea și menținerea, pe teritoriul României, a cel puțin 50% din stocurile minime.

Aceasta înseamnă două lucruri. Pe de o parte, legiuitorul român a recunoscut explicit riscul dependenței externe. Pe de altă parte, a acceptat în mod expres că până la jumătate din stocuri pot rămâne în afara României.

Prin urmare, dacă procentul anunțat public de 56,86% în România este corect, sistemul pare, la nivel agregat, compatibil cu pragul minim intern. Dar asta nu elimină vulnerabilitatea; arată doar că ea este permisă de lege.

7. Este aceasta o slăbire a rezilienței economice a României?

Pe baza datelor publice disponibile astăzi, se poate susține că există o vulnerabilitate strategică, o posibilă deficiență de guvernanță și, eventual, o răspundere politică sau administrativă.

8. Cine sunt responsabilii instituționali

Aici trebuie separată responsabilitatea de sistem de eventuala vinovăție penală.

A. Operatorii economici

Ei sunt cei care constituie efectiv stocurile de urgență. Ordinul nr. 622/2025 prevede expres că stocurile minime se constituie de operatorii economici titulari ai obligației de stocare.

Dacă un operator nu constituie sau nu menține aceste stocuri, legea prevede sancțiuni contravenționale severe, inclusiv amenzi de 1%–3% din cifra de afaceri pentru anumite abateri. În lipsa unor verificări reale și constante, se poate însă crea tentația unei conformări slabe sau doar formale.

B. Ministerul Energiei

Legea îl definește drept autoritate competentă. Asta înseamnă că ministerul are responsabilități de reglementare, stabilire anuală a nivelului stocurilor, supraveghere, autorizare, coordonare și participare la elaborarea planurilor de urgență.

C. Entitatea centrală de stocare / ANRSPS

În forma actuală a legii, Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale este desemnată drept entitate centrală de stocare din România, în numele statului român. Instituția are rolul de a achiziționa, constitui, menține și vinde stocuri petroliere pentru situații speciale.

D. Guvernul, ca titular al politicii publice

Legea spune explicit că nicio delegare nu modifică obligația statului român de a constitui stocuri la nivelul minim. Cu alte cuvinte, responsabilitatea ultimă de sistem aparține statului român, nu doar firmelor private.

9. Cine este proprietarul petrolului și motorinei stocate

Legea sugerează clar că proprietatea poate aparține titularului obligației sau titularului delegat. Asta confirmă că, juridic, stocurile nu sunt automat „ale statului” doar pentru că sunt strategice. În multe cazuri, ele sunt bunuri ale operatorilor economici sau ale entității care le deține în contul titularului obligației.

Prin urmare, chiar dacă sistemul servește securitatea națională, el este construit în mare parte pe proprietate privată sau mixtă, sub obligație legală publică.

10. Punctul critic: statul răspunde, dar controlează suficient?

Aici se află una dintre cele mai sensibile teme ale întregii discuții. Dacă statul răspunde, iar o parte semnificativă a rezervelor rămân în afara țării, întrebarea legitimă este dacă România are siguranță reală sau doar conformare formală.

11. Vulnerabilitățile principale ale României

Prima vulnerabilitate este dependența externă permisă legal. Aproape jumătate din stocurile strategice anunțate public sunt în alte state UE. Legal, da. Strategic, discutabil.

A doua vulnerabilitate ține de accesibilitatea fizică, nu doar de existența juridică. Legea și directiva insistă pe această condiție. Într-o criză regională, diferența dintre „există”, „este pe hârtie” și „ajunge la timp” devine decisivă.

A treia vulnerabilitate este responsabilitatea împărțită. Companiile constituie, ministerul reglementează, entitatea centrală administrează, iar statul răspunde în final. Când responsabilitatea este fragmentată, apare mai ușor și vidul de răspundere.

A patra vulnerabilitate este lipsa de încredere publică. Declarațiile potrivit cărora „există peste 2 milioane de tone”, urmate aproape imediat de afirmația că „trebuie făcute verificări”, alimentează percepția că statul nu are un control operațional suficient de solid.

A cincea vulnerabilitate este prioritatea acordată conformării minime. Sistemul pare construit pentru a respecta standardul legal minim, nu pentru a maximiza autonomia energetică națională.

România nu pare lipsită de stocuri strategice. Problema este însă că modelul actual permite o vulnerabilitate structurală semnificativă, pentru că o parte importantă a acestor stocuri se află în afara țării, iar eficiența lor reală într-o criză severă depinde de accesibilitate, transport, autorizări și coordonare instituțională.

Aceasta poate fi calificată drept o slăbiciune de securitate energetică și, posibil, o deficiență de guvernanță.