Radu Prișcu, inginerul care a ridicat barajele României. Povestea spusă de fiul său, Caius Prișcu

Un tată, un profesor, un visător

„Tata a fost un inginer constructor desăvârșit, un profesor iubit de studenți, cu un munte de visuri în fața lui, dintre care multe le-a putut împlini. A fost un mare patriot, născut în Scheiul Brașovului, acolo unde a absolvit Liceul „Andrei Șaguna”, înainte de a porni pe drumul unei cariere fantastice.”

Așa își începe povestea dr. ing. Caius Prișcu despre tatăl său, prof. dr. doc. ing. Radu Prișcu (1921–1987), omul care a modelat destinele a generații de studenți și care a lăsat României baraje ridicate cu curaj, precizie și pasiune.

După terminarea Facultății de Construcții din București, Radu Prișcu și-a legat cariera de marii săi mentori – Dionisie Germani, Cristea Mateescu și Dorin Pavel – „triunghiul de aur al hidrotehnicii românești”. În 1949, a contribuit la nașterea Facultății de Hidrotehnică, unde a predat mai bine de trei decenii și a fost rector între 1968 și 1976 al Institutului de Construcții București.

„A pus mult suflet în facultate. Studenții îl respectau și îl iubeau, colegii îi recunoșteau pasiunea. Iar pentru el, munca de inginer nu era doar calcule, era și un mod de a sluji țara.”

Profesorul Radu Prișcu prezintă proiectul Barajului Vidraru / Arhiva personală

Întemeietorul școlii moderne de baraje

Dincolo de sala de curs, Radu Prișcu a fost și omul proiectelor de mare anvergură. A lucrat la ISPE, ISPH, IPACH și ICH, implicându-se în construcții hidrotehnice impresionante. „Colegii și specialiștii spun că el a fost întemeietorul școlii românești moderne de baraje. Și cred că proiectele vorbesc de la sine: Vidraru, Negovanu, Secu, Strâmtori, Tarnița, Poiana Uzului, Paltinu. Lista este lungă și fiecare baraj are povestea lui.”

Profesorul Radu Prișcu a fost nu numai un inginer atras de meserie, ci și un mare romantic. „Citea des cugetările lui Marcus Aurelius, poeziile lui Lucian Blaga, învățăturile lui Rabindranath Tagore. Chiar îl punea pe fratele meu mai mare, Marius, să aducă la conferințe sau cursuri discuri cu frumoasele melodii ale lui Joe Dassin sau Julio Iglesias. Studenții și toți cei de față erau surprinși total, dar acesta a fost tata – nu a uitat niciodată latura spirituală a vieții.”

Barajul Vidraru în faza de execuție / Foto: Ministerul Energiei

„Eu și Vidraru avem aceeași vârstă”

Pentru familie, însă, cea mai puternică amintire rămâne Vidraru.

În 1966, anul inaugurării barajului, Caius Prișcu împlinea un an. „Pot spune că eu și Vidraru avem aceeași vârstă. Nu am amintiri directe din acea perioadă, dar mai târziu am înțeles, din poveștile mamei și ale tatălui, cât de mult a însemnat acest proiect pentru România și pentru lume.”

Vidraru era, la momentul finalizării, al cincilea baraj ca înălțime din Europa și al nouălea din lume. „Tata nu era mândru de dimensiuni sau de clasamente, ci de soluția tehnică pe care a dezvoltat-o împreună cu echipa lui. Îl interesa mai ales faptul că nimic din ce s-a construit nu era rezultatul unui singur om. Spunea mereu: «Nimic din ceea ce am realizat nu am făcut singur. Era imposibil.»”

Această modestie avea rădăcini adânci. Pentru el, barajele erau mai mult decât structuri de beton: erau expresia unei comunități profesionale și umane. „Relațiile de prietenie și respect pe care le-a clădit cu colegii și colaboratorii s-au păstrat până azi. Eu și fratele meu încă suntem în legătură cu familiile lor.”

Alfred Stucky (S) și Profesorul Radu Prișcu (C) pe șantierul Barajului Vidraru / Arhiva personală

Curajul unei generații

Responsabilitatea pe care o purta era uriașă. La Vidraru, Radu Prișcu a fost inginer specialist responsabil de proiectarea barajului – primul de tip arcuit cu dublă curbură din România. Pentru validarea soluției, autoritățile au apelat la profesorul elvețian Alfred Stucky.

„Revizorul extern a fost extrem de impresionat. A spus că proiectul românesc era bazat pe calcule matematice minuțioase, nu pe soluții empirice. Gândiți-vă că vorbim de anii ’50, fără computere, fără calculatoare de buzunar, totul desenat pe hârtie de calc, cu rigla de calcul și cu multă răbdare.”

Dar succesul tehnic nu însemna absența temerilor din partea autorităților de la acea vreme. Caius își amintește o poveste repetată des în familie:

La începutul lucrărilor la barajul de la Negovanu – Sadu, primul baraj arcuit din România, Radu Prișcu a fost pus în fața unei întrebări care i-ar fi clătinat pe mulți: „Vă asumați răspunderea pentru acest proiect?” Răspunsul lui a venit fără ezitare – un „Da” ferm și hotărât. Când oficialii ministerului au continuat: „Și dacă se rupe barajul?”, replica inginerului a fost la fel de directă precum convingerea din spatele ei: „Vă dau voie să-mi tăiați mâna dreaptă.”

Ani mai târziu, la Vidraru, când miza era și mai mare, discuția s-a reluat, cu exact aceleași întrebări, dar și cu aceleași răspunsuri ale profesorului Radu Prișcu. Însă reacția autorităților a trădat proporțiile responsabilității: „Profesore, acum nu mai este suficient.” În spatele acestei replici stătea nu doar presiunea unui proiect uriaș, ci și conștiința faptului că de reușita lui depindea siguranța unei țări întregi.

Profesorul Radu Prișcu / Arhiva personală

Barajul după șase decenii

Astăzi, la aproape 60 de ani de la inaugurare, Vidraru trece printr-o revizie generală. Caius privește această etapă cu seninătate: „Nu e o surpriză. Multe baraje din lume, construite în anii ’50–’70, trec prin astfel de procese. Sunt absolut convins că Hidroelectrica și consultanții săi au analizat toate opțiunile și au ales cea mai bună soluție. Este un pas necesar pentru a evita surprize neplăcute.”

Despre zvonurile care circulă – apa „vândută în Franța” sau lingourile de aur de pe fundul lacului – reacția lui este tranșantă: „Mi se par complet absurde.”

Pentru el, Vidraru rămâne ceea ce a fost de la început: „O capodoperă a ingineriei românești, o bijuterie națională. Un baraj făcut cu creionul pe hârtie de calc, cu sudoare, cu sacrificii, dar mai ales cu pasiune. O structură de care trebuie să avem grijă în fiecare zi.”

Drumuri paralele: tată și fiu

Destinul a făcut ca Radu Prișcu să nu mai apuce să-și vadă fiul terminând facultatea. „A murit în februarie 1987, când eram în anul III la Hidrotehnică. A fost o mare durere, dar și o motivație să merg mai departe. Am fost format de profesorii pe care el îi pregătise, continuând cumva șirul vieții.”

Caius a lucrat la proiecte în România – Lacul Morii, Turnu Ruieni, Poiana Ruscă – și a simțit aceeași fascinație pentru baraje. „La Poiana Ruscă am lucrat la un baraj de același tip ca Vidraru, arcuit cu dublă curbură. Mi s-a părut poate ceva predestinat, dar cu siguranță emoționant.”

Drumul l-a dus apoi în Canada, unde a făcut doctoratul la Universitatea McGill din Montreal și a devenit consultant internațional pentru baraje și iazuri de decantare pentru industria minieră. „Am înțeles de la tata și de la mentorii mei că ingineria este o artă pusă în slujba societății, iar Vidraru e clar o superbă lucrare de artă, care s-a menținut și ne-a încălzit inimile și sufletele timp de șase decenii.”

Dr. ing. Caius Prișcu / Arhiva personală

Moștenirea unui profesor

În afara celor ce profesează în inginerie și în construcții, numele lui Radu Prișcu nu este neapărat foarte cunoscut în România, pe cât ar merita – și nu numai numele lui. „Din păcate, mulți dintre eroii acestor construcții nu sunt pomeniți nicăieri. Tata a lăsat însă o moștenire prin baraje, prin cărțile și tratatele sale, dar mai ales prin generațiile de studenți pe care le-a inspirat. A predat, dar mai ales a insuflat respectul pentru profesie și rigoarea.”

Caius citează adesea un gând al scriitorului american William Arthur Ward: „A preda înseamnă mai mult decât a transmite cunoștințe, înseamnă a inspira schimbare. A învăța înseamnă mai mult decât asimilarea faptelor, înseamnă dobândirea înțelegerii.”

„Tata ar fi fost de acord sută la sută cu asta. Îl descrie perfect.”

Mioara, Marius, Caius și Radu Prișcu / Arhiva personală

Lecția pentru tinerii ingineri

Caius visează ca, într-o zi, să revină în România împreună cu soția lui, Doina (absolventă la Hidrotehnică în 1991), și cu fiul lor, și el inginer, pentru a-i arăta barajele construite de bunic și amfiteatrul care îi poartă numele la Facultatea de Hidrotehnică. „Vrem să reluăm acordarea Premiului Memorial «Radu Prișcu» pentru studenți. Ar fi un mod frumos de a duce mai departe moștenirea lui.”

Iar lecția pe care o transmite noii generații este simplă, dar puternică:

„Un vraf de visuri frumoase să visați în profesia voastră. Cu respect pentru dascăli și colaboratori, cu pasiune pentru meserie, veți realiza măcar unul dintre ele. Ingineria este matematică și fizică, dar și filozofie, muzică și artă. Și nu există artă fără vis.”

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.