Istoricul acordului din 1951: Războiul Rece și „poarta” spre Arctica

Acordul a fost semnat în 1951, într-un moment în care Războiul Rece transforma Nordul Atlanticului într-un teatru strategic de prim rang. Danemarca era deja în NATO, iar Groenlanda, parte a Regatului Danemarcei, nu avea autonomie politică. Pentru SUA, poziția Groenlandei era ideală pentru avertizare timpurie și pentru controlul aerian al rutei celei mai scurte dintre America de Nord și Europa, într-o epocă în care amenințarea sovietică era tratată ca un risc imediat.

În acest cadru, Danemarca a acceptat prezența militară americană ca parte a apărării colective, iar SUA au putut construi și opera unități și instalații militare pe teritoriul Groenlandei. Cea mai cunoscută expresie a acestei prezențe a fost Baza Aeriană Thule, cunoscută astăzi sub numele Pituffik Space Base, un punct important pentru apărare aeriană și capabilități legate de domeniul spațial.

Ce spune, de fapt, acordul: suveranitate daneză, drepturi militare americane

Esența acordului este simplă și foarte importantă: suveranitatea asupra Groenlandei rămâne la Danemarca. SUA nu primesc drepturi teritoriale, nu primesc drepturi de administrare politică și nu dobândesc un statut special de „co-proprietar” sau „co-guvernator”. Acordul oferă un cadru legal pentru prezență militară, nu un instrument pentru schimbarea statutului teritoriului.

În același timp, acordul este strict defensiv în logică: prezența americană este justificată prin apărarea colectivă și nevoile de securitate. Practic, SUA pot construi și menține infrastructură militară, dar în coordonare cu Danemarca și în limitele cooperării stabilite de acord.

La fel de relevant este ce nu conține documentul. Acordul nu acordă drepturi economice asupra resurselor Groenlandei. Nu există prevederi despre minerit, petrol, gaze, „pământuri rare” sau avantaje comerciale. Din punctul de vedere al literei acordului, acesta nu este o cheie de acces la resurse, ci o cheie de acces la infrastructură militară.

Ce s-a schimbat după autonomie: de la „teritoriu administrat” la actor politic cu interese economice proprii

După 1951, Groenlanda a trecut printr-o transformare politică majoră. În 1979 a obținut autonomie internă, iar în 2009 autonomia a fost extinsă semnificativ, inclusiv prin consolidarea controlului asupra resurselor naturale și recunoașterea dreptului la autodeterminare. Astăzi, Groenlanda are guvern și parlament propriu, își gestionează multe politici interne și are o voce distinctă în discuțiile care îi afectează economia și mediul.

Aici apare schimbarea de fond: chiar dacă apărarea și politica externă rămân la Copenhaga, realitatea politică a făcut imposibil ca marile decizii legate de prezența americană să fie tratate ca simple chestiuni „tehnice” între Danemarca și SUA. În practică, autoritățile groenlandeze sunt consultate, tocmai pentru că efectele sunt locale: locuri de muncă, investiții, infrastructură, impact asupra mediului și, în general, direcția economică a insulei.

Pe scurt, acordul din 1951 a rămas în picioare, dar Groenlanda nu mai este un spațiu fără voce. Este un actor care apasă tot mai mult pe pedala interesului propriu, inclusiv în negocierile informale care țin de investiții și beneficii economice locale.

Poate fi renegociat acordul: da, dar numai în limite clare

Renegocierea acordului este posibilă în principiu, însă nu unilateral. Orice modificare reală se poate face doar prin acordul părților semnatare, adică Danemarca și SUA. În practica de azi, chiar dacă Groenlanda nu este semnatarul originar, ar fi aproape imposibil politic ca o renegociere să ignore guvernul de la Nuuk, pentru că autonomia a schimbat raportul de legitimitate și control intern.

Ce ar putea intra realist într-o renegociere sau într-un set de înțelegeri suplimentare sunt teme precum adaptarea la noile tehnologii militare și spațiale, reguli mai stricte de mediu, proceduri de consultare și transparență, eventual mecanisme prin care comunitățile locale să aibă beneficii economice mai clare din infrastructura existentă. Cu alte cuvinte, se poate discuta despre „cum funcționează” prezența, nu despre „cui aparține” teritoriul.

Ce nu poate fi împins prin acest acord este schimbarea suveranității. Acordul nu este o portiță legală pentru transfer teritorial, nu permite „achiziții” și nu creează drepturi politice ale SUA asupra Groenlandei. Dacă s-ar pune vreodată problema unui statut complet diferit, asta ar însemna alte procese juridice și politice, nu „o reinterpretare” a documentului din 1951.

De ce acordul a redevenit fierbinte: securitate, resurse, rute și costul economic al Arcticii

Interesul reînnoit pentru acord vine din faptul că Arctica s-a schimbat: rutele maritime pot deveni mai utilizabile, resursele critice sunt tot mai căutate, iar competiția strategică dintre marile puteri pune presiune pe infrastructura de securitate din Nord. În acest tablou, Groenlanda funcționează ca o intersecție între apărare și economie. Prezența militară nu mai este doar o chestiune de radar și avioane, ci are legătură și cu investiții în infrastructură, cu lanțuri logistice și cu poziționarea într-o piață globală a resurselor și tehnologiilor sensibile.

Acordul din 1951 rămâne, așadar, un document de securitate care confirmă suveranitatea daneză și stabilește cadrul prezenței americane. Dar, în lumea de azi, el este citit și prin prisma unei mize economice crescânde: cine investește, cine are acces la infrastructură, cine stabilește regulile jocului într-o regiune care devine tot mai importantă și tot mai scumpă de gestionat.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.