România, poarta energetică a NATO la Marea Neagră. Miza uriașă ascunsă în vechile conducte comuniste

România ar putea deveni unul dintre cele mai importante noduri logistice ale NATO la Marea Neagră, în contextul în care Alianța analizează extinderea sistemului său de conducte de combustibil către flancul estic. Potrivit unei analize semnate de prof. dr. ing. Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, țara noastră nu pleacă de la zero, ci are deja o infrastructură petrolieră construită în perioada comunistă, care ar putea fi modernizată și integrată într-o arhitectură strategică adaptată noilor riscuri de securitate.

Analiza pornește de la o realitate readusă brutal în prim-plan de războiul din Ucraina: logistica militară nu înseamnă doar trupe, armament și tehnologie, ci și combustibil.

„Fără combustibil, nici cele mai performante tancuri, avioane sau nave nu valorează mare lucru”, arată Dumitru Chisăliță, care subliniază că „logistica a redevenit coloana vertebrală a puterii militare”.

De ce se uită NATO spre conducte

NATO Pipeline System este una dintre infrastructurile mai puțin cunoscute ale Alianței, dar esențială pentru susținerea operațiunilor militare. Sistemul nu transportă țiței, ci combustibili rafinați, precum kerosen pentru aviație, motorină și benzină, necesari bazelor aeriene, unităților terestre și operațiunilor militare.

Componenta principală, Central Europe Pipeline System, are aproximativ 5.300 de kilometri de conducte și conectează rafinării, porturi, depozite strategice și baze aeriene din Europa Occidentală. La nivelul întregului NATO Pipeline System, infrastructura depășește 10.000 de kilometri și are capacități de stocare de aproximativ 4 milioane de metri cubi.

„Nu este doar un sistem de transport. Este o infrastructură concepută pentru a permite desfășurarea rapidă și susținerea pe termen lung a operațiunilor militare”, notează Chisăliță.

Potrivit analizei, până în 2022 centrul logistic al NATO era în Europa Occidentală. Războiul din Ucraina a schimbat însă radical perspectiva, iar flancul estic, de la Marea Baltică până la Marea Neagră, a devenit zona unde Alianța își concentrează tot mai mult resursele.

România nu pornește de la zero

Unul dintre avantajele României este, paradoxal, moștenirea industrială din perioada comunistă. În anii Războiului Rece, România a construit un sistem complex de transport al țițeiului și produselor petroliere, destinat atât economiei naționale, cât și necesităților armatei.

Această infrastructură includea conducte, depozite militare și civile dispersate, legături cu rafinăriile din zona Ploiești, cu porturile petroliere și cu bazele aeriene.

„Aceasta este diferența fundamentală dintre România și multe alte state din regiune. România nu pornește de la zero”, spune Dumitru Chisăliță.

Expertul atrage însă atenția că existența acestei infrastructuri nu înseamnă că România are deja un sistem comparabil cu cel din vestul Europei. Este nevoie de evaluări tehnice, modernizări, extinderi și investiții majore.

Constanța - Ploiești, coridor cu valoare strategică

Din perspectiva NATO, miza cea mai mare este legătura dintre Portul Constanța și zona rafinăriilor. Oil Terminal, Petrobrazi, Petrotel și Petromidia formează unul dintre cele mai importante noduri energetice din Europa de Sud-Est.

Potrivit analizei, conductele care conectează aceste facilități ar putea deveni baza unui viitor coridor logistic pentru alimentarea bazelor NATO din România și, ulterior, din Bulgaria și Turcia.

„Constanța nu ar mai fi doar un mare port comercial, ci unul dintre principalele noduri logistice energetice ale Alianței”, arată Chisăliță.

Într-un astfel de scenariu, Portul Constanța ar căpăta o dimensiune strategică suplimentară, mai ales după ce războiul din Ucraina i-a crescut deja importanța în fluxurile comerciale și logistice regionale.

Ce investiții ar fi necesare

Infrastructura existentă nu este suficientă pentru un sistem aliat modern. Dumitru Chisăliță arată că ar fi nevoie de conducte noi către frontiera cu Bulgaria, conexiuni directe cu baza Mihail Kogălniceanu, stații noi de pompare, terminale moderne de încărcare rutieră și feroviară, depozite strategice în Dobrogea și sisteme moderne de automatizare și monitorizare.

În funcție de scenariul tehnic ales, între 300 și 400 de kilometri de conducte noi ar putea completa infrastructura deja existentă.

Costurile ar fi ridicate, dar analiza indică posibilitatea finanțării prin programe NATO și ale Uniunii Europene dedicate mobilității militare și infrastructurii critice.

Beneficii economice: contracte, locuri de muncă, venituri recurente

Extinderea infrastructurii de conducte nu ar avea doar o componentă militară. Ar putea genera lucrări de sute de milioane de euro, contracte pentru firme românești, producție de echipamente, automatizări industriale, servicii de securitate și mentenanță, dar și noi locuri de muncă.

Mai mult, România ar putea transforma infrastructura existentă într-o sursă permanentă de venit, dacă statul păstrează proprietatea asupra conductelor și alege modele de concesionare sau operare în parteneriat.

„Dacă statul ar păstra proprietatea asupra conductelor și ar opta pentru concesionare sau operare în parteneriat, ar putea obține venituri recurente de 20-30 milioane de euro pe an”, arată analiza.

Riscurile: infrastructură critică, sabotaj, atacuri cibernetice

Pe de altă parte, orice infrastructură strategică devine automat infrastructură critică. Conductele, depozitele și nodurile logistice ar trebui protejate permanent împotriva sabotajului, atacurilor cibernetice și amenințărilor hibride.

„O infrastructură strategică trebuie păzită, întreținută și protejată împotriva sabotajului și atacurilor cibernetice. Asta înseamnă costuri și eforturi suplimentare”, avertizează Dumitru Chisăliță.

Există și riscuri politice. Un astfel de proiect ar putea fi prezentat de propaganda rusă sau de actori interni ca o „militarizare a României”, chiar dacă scopul său este apărarea și descurajarea. La acestea se adaugă posibile probleme de mediu, exproprieri și dependența de decizii luate împreună cu aliații.

Marea negociere pentru România

Cea mai importantă întrebare nu este dacă România ar trebui să participe la un astfel de proiect, ci în ce condiții. Dumitru Chisăliță susține că balanța se schimbă radical dacă finanțarea vine în principal de la NATO și Uniunea Europeană, iar România păstrează proprietatea și un rol activ în operarea infrastructurii.

„Interesul național ar impune câteva condiții clare: proprietatea asupra infrastructurii să rămână românească, utilizarea să se facă prin concesiuni sau acorduri de operare, modernizarea să fie finanțată preponderent din fonduri externe, firmele românești să participe la lucrări și mentenanță, iar investițiile să includă și infrastructură civilă, porturi, căi ferate și drumuri”, arată analiza.

În concluzie, Chisăliță consideră că România are o oportunitate rară: poate transforma o moștenire industrială a Războiului Rece într-un instrument de influență, securitate și dezvoltare economică.

„Succesul nu va depinde doar de deciziile NATO, ci și de maturitatea cu care autoritățile române vor negocia. Dacă Bucureștiul va reuși să păstreze controlul asupra infrastructurii, să atragă finanțare externă și să implice industria națională, atunci o rețea de conducte construită acum jumătate de secol ar putea deveni unul dintre cele mai valoroase active strategice ale României pentru următoarele decenii”, conchide Dumitru Chisăliță.