Comisia Europeană a deschis o investigație aprofundată pentru a stabili dacă despăgubirile de 42,2 milioane de euro pe care România a fost obligată să le plătească unui grup de zece investitori din energia fotovoltaică reprezintă, în realitate, un ajutor de stat incompatibil cu piața internă.
Cazul pune statul român într-o situație juridică dificilă. Pe de o parte, există o hotărâre arbitrală internațională, definitivă în sistemul ICSID, prin care România este obligată să achite despăgubirile, dobânzile și cheltuielile de judecată. Pe de altă parte, Comisia Europeană consideră, în această etapă, că executarea hotărârii ar putea încălca dreptul Uniunii Europene.
Deschiderea investigației nu înseamnă că Bruxelles-ul a luat deja o decizie finală. România, investitorii și alte părți interesate vor putea transmite observații și argumente.
România a introdus o schemă de sprijin pentru producția de energie electrică din surse regenerabile, bazată pe acordarea și tranzacționarea certificatelor verzi. Schema a fost aprobată de Comisia Europeană în iulie 2011.
Regulile au fost însă modificate în 2013, în 2014 și ulterior, într-un context în care autoritățile încercau să reducă efectul schemei asupra facturilor plătite de consumatorii de energie.
Zece societăți care investiseră în cinci centrale fotovoltaice au susținut că schimbarea regulilor le-a redus veniturile pe care se bazaseră atunci când au luat decizia de investiție.
Este vorba despre LSG Building Solutions GmbH, Green Source Consulting GmbH, Core Value Investments GmbH & Co. KG Gamma, Core Value Capital GmbH, Anina Pro Invest Ltd., Giust Ltd., Risen Energy Solar Project GmbH, Pressburg UK GmbH, Solluce Romania 1 B.V. și SC LJG Green Source Energy BETA SRL.
Potrivit documentelor depuse ulterior de investitori într-o instanță din Statele Unite, modificările reclamate au vizat, printre altele, amânarea acordării unor certificate verzi, schimbarea cotelor obligatorii de achiziție, reducerea perioadei de valabilitate a certificatelor și eliminarea unor mecanisme care ar fi trebuit să asigure cumpărarea certificatelor rămase nevândute. Acestea sunt însă susținerile investitorilor, prezentate în litigiul împotriva României.
Investitorii au deschis un arbitraj împotriva României în baza Tratatului privind Carta energiei, susținând că schimbările legislative le-au afectat investițiile.
La 20 februarie 2024, tribunalul arbitral constituit în cadrul Centrului Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții – ICSID – a constatat că România a încălcat obligațiile asumate prin Tratatul privind Carta energiei.
Statul român a fost obligat să plătească:
România a cerut anularea hotărârii în sistemul ICSID, însă solicitarea a fost respinsă în februarie 2026, iar suspendarea executării a încetat. Hotărârile ICSID nu sunt supuse unui apel obișnuit, iar după epuizarea procedurii speciale de anulare pot fi prezentate spre recunoaștere în statele care fac parte din Convenția ICSID.
La 7 iulie 2026, cele zece societăți au deschis un proces împotriva României la Tribunalul Federal pentru Districtul Columbia, solicitând recunoașterea și executarea hotărârii ICSID.
Investitorii cer instanței americane să pronunțe o hotărâre împotriva României pentru cele 42,2 milioane de euro, dobânzile acumulate și cheltuielile stabilite în arbitraj și în procedura de anulare. Dobânda indicată în cererea lor este legată de Euribor la un an, la care se adaugă o marjă de trei puncte procentuale, cu capitalizare anuală.
În cererea depusă în SUA, investitorii susțin că România nu a satisfăcut nicio parte din obligațiile financiare restante.
Comisia Europeană arată însă că România a efectuat o plată într-un cont deschis în numele beneficiarilor hotărârii. Diferența dintre cele două poziții poate însemna că banii au fost depuși într-un cont asupra căruia investitorii nu au control efectiv sau că părțile contestă dacă operațiunea reprezintă, juridic, o plată valabilă. Comisia nu precizează dacă beneficiarii au putut retrage sau utiliza sumele.
Comisia Europeană analizează hotărârea arbitrală nu din perspectiva corectitudinii calculelor tribunalului, ci din perspectiva regulilor europene privind ajutoarele de stat.
Opinia preliminară este că plata despăgubirilor le-ar acorda celor zece investitori un avantaj economic finanțat din resursele statului. Prin despăgubire, firmele ar obține echivalentul sprijinului de care ar fi beneficiat dacă România nu ar fi schimbat schema certificatelor verzi.
Pentru existența unui ajutor de stat, Comisia analizează dacă sunt îndeplinite mai multe condiții: folosirea resurselor publice, acordarea unui avantaj economic selectiv, posibilitatea afectării concurenței și influențarea schimburilor comerciale dintre statele membre.
În cazul de față, plata ar proveni din bugetul României și ar fi acordată unui grup limitat de operatori dintr-o piață europeană concurențială – producția și comercializarea energiei electrice.
Comisia consideră preliminar că hotărârea și executarea sa constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și că măsura nu poate fi declarată compatibilă cu piața internă.
Al doilea nivel al investigației privește faptul că litigiul este unul intra-UE: investitorii provin din state membre, iar partea obligată la plată este România, la rândul său stat membru.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit, prin jurisprudența Achmea și ulterior prin hotărârea Komstroy, că anumite clauze de arbitraj dintre investitori și state nu pot fi aplicate în interiorul Uniunii.
Motivul este că un tribunal arbitral poate interpreta sau aplica dreptul UE fără să facă parte din sistemul judiciar al Uniunii și fără să poată garanta controlul final al Curții de Justiție.
Comisia va verifica astfel dacă executarea hotărârii încalcă autonomia dreptului UE, competența Curții de Justiție și obligația statelor membre de a asigura protecție jurisdicțională efectivă.
Acesta este și motivul pentru care o despăgubire care, privită separat, ar putea părea o simplă reparație pentru un prejudiciu riscă să fie considerată un ajutor incompatibil: avantajul financiar ar rezulta dintr-un mecanism arbitral pe care dreptul UE nu îl recunoaște pentru litigii intra-UE.
În prima etapă, Comisia poate solicita României, investitorilor și altor entități informații despre hotărârea arbitrală, structura beneficiarilor, contul în care au fost depuși banii și accesul efectiv la aceste sume.
România are obligația de a nu acorda un ajutor de stat înainte ca acesta să fie aprobat de Comisie. Această obligație de suspendare rezultă din articolul 108 alineatul (3) din Tratat.
În consecință, până la decizia finală, Comisia ar putea cere României:
Regulamentul european privind procedurile în materia ajutoarelor de stat permite Comisiei să emită inclusiv o somație de suspendare a unui ajutor ilegal.
În condiții stricte, Comisia poate solicita și recuperarea provizorie a unui ajutor înaintea încheierii investigației, atunci când există o urgență și un risc serios de prejudiciu substanțial și ireparabil pentru concurență. O asemenea măsură este însă distinctă de recuperarea definitivă și nu rezultă automat din deschiderea investigației.
Investigația poate avea mai multe rezultate.
Comisia ar putea decide că plata nu constituie ajutor de stat. În acest caz, din punctul de vedere al regulilor europene privind concurența, România ar putea executa hotărârea.
O a doua posibilitate este ca măsura să fie considerată ajutor de stat, dar să fie declarată compatibilă cu piața internă, eventual cu anumite condiții. Având în vedere poziția preliminară exprimată de Comisie și problema arbitrajului intra-UE, această variantă apare însă mai dificil de susținut.
Cel mai sever scenariu este o decizie negativă, prin care Comisia stabilește că despăgubirea reprezintă ajutor de stat ilegal și incompatibil.
În acest caz:
- România nu ar mai putea plăti sumele încă neachitate;
- fondurile blocate într-un cont nu ar putea fi puse la dispoziția investitorilor;
- dacă investitorii au primit deja banii sau pot dispune de ei, România ar trebui să îi recupereze;
- la suma recuperată s-ar adăuga dobânda de recuperare prevăzută de normele europene.
Recuperarea nu este considerată o amendă aplicată investitorilor. Scopul său juridic este eliminarea avantajului economic și restabilirea situației existente înainte de acordarea ajutorului. Atunci când Comisia constată că un ajutor acordat fără aprobare este incompatibil, regula este că trebuie să dispună recuperarea acestuia, cu dobândă.
Decizia Comisiei ar fi adresată în primul rând României, deoarece statul este cel care acordă sau execută presupusul ajutor.
Comisia nu trimite, în mod obișnuit, executorii direct împotriva companiilor beneficiare și nu confiscă ea însăși banii. România ar fi obligată să pună în aplicare decizia europeană și să recupereze sumele de la beneficiari, folosind procedurile prevăzute de dreptul național.
Beneficiarii vizați ar putea fi cele zece societăți cărora le-au fost acordate despăgubirile, în măsura și proporția stabilite prin decizia finală.
În funcție de situația banilor, autoritățile române ar putea:
Comisia nu a anunțat acuzații penale și investigația nu este îndreptată împotriva administratorilor, acționarilor, miniștrilor sau funcționarilor ca persoane fizice. Este o procedură administrativă privind ajutoarele de stat. Eventuale răspunderi personale ar necesita constatarea unor fapte distincte în baza dreptului național și nu rezultă automat din această investigație.
Dacă România nu suspendă plata sau nu pune în aplicare o eventuală decizie de recuperare, Comisia poate sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin procedura specială prevăzută pentru ajutoarele de stat.
Comisia nu este obligată să parcurgă toate etapele procedurii obișnuite de infringement înainte de această sesizare.
În cazul în care România ar continua să nu respecte obligațiile stabilite de Curtea de Justiție, conflictul ar putea ajunge la o nouă procedură europeană, cu riscul impunerii unor sancțiuni financiare statului român.
În cadrul investigației, România poate încerca să demonstreze că despăgubirea nu reprezintă un avantaj economic, ci repararea unui prejudiciu produs prin încălcarea obligațiilor statului.
Autoritățile pot argumenta și că plata nu este selectivă în sensul regulilor privind ajutoarele de stat sau că nu poate fi atribuită unei decizii discreționare a statului, fiind impusă printr-o hotărâre arbitrală.
Comisia poate răspunde însă că România a consimțit anterior la arbitraj prin tratat, că plata este efectuată din resurse publice și că despăgubirile restabilesc avantajele unei scheme de sprijin modificate.
Din punct de vedere practic, România poate:
- menține banii indisponibili până la clarificarea cazului;
- cere suspendarea procedurilor de executare din alte jurisdicții;
- contesta recunoașterea sau executarea hotărârii acolo unde legislația permite;
- invoca imunitatea suverană pentru anumite active;
- contesta o eventuală decizie negativă a Comisiei la Tribunalul Uniunii Europene;
- solicita măsuri provizorii pentru suspendarea efectelor deciziei Comisiei.
România nu mai poate utiliza însă o cale obișnuită de apel împotriva fondului hotărârii ICSID. Procedura specială de anulare a fost respinsă.
Recunoașterea hotărârii ICSID și executarea efectivă asupra unor active sunt două etape diferite.
Convenția ICSID obligă statele contractante să recunoască obligațiile financiare dintr-o hotărâre ca și cum ar proveni dintr-o hotărâre definitivă națională. Convenția păstrează însă regulile fiecărui stat referitoare la imunitatea față de executare.
Prin urmare, chiar dacă investitorii obțin recunoașterea hotărârii în Statele Unite, nu rezultă automat că pot urmări orice bun al statului român.
În principiu, activele folosite în scopuri suverane – precum bunurile diplomatice sau anumite active ale instituțiilor publice – beneficiază de protecție. Activele utilizate în activități comerciale pot avea un regim diferit, în funcție de legea statului în care se cere executarea.
Cele zece societăți pot transmite observații în timpul investigației și pot încerca să demonstreze că despăgubirile nu sunt ajutor de stat.
Dacă decizia finală le afectează direct și individual, companiile o pot contesta în fața Tribunalului Uniunii Europene. Ele pot solicita și măsuri provizorii, însă simpla introducere a acțiunii nu suspendă automat efectele deciziei Comisiei.
Investitorii ar putea contesta și măsurile concrete de recuperare adoptate de România. Instanțele naționale nu pot însă ignora sau anula o decizie obligatorie a Comisiei; legalitatea deciziei europene se analizează de instanțele Uniunii.
În paralel, investitorii pot continua procedurile de recunoaștere și executare în afara UE. Aceasta este principala zonă în care conflictul juridic devine dificil pentru România: instanțele din Uniunea Europeană trebuie să respecte dreptul UE, în timp ce instanțele din state terțe pot analiza cererea prin prisma Convenției ICSID și a propriilor reguli privind imunitatea statelor.
O eventuală decizie negativă a Comisiei nu ar șterge și nu ar anula hotărârea ICSID.
Comisia poate interzice României să o execute în interiorul ordinii juridice europene și poate obliga statul să recupereze sumele plătite. Hotărârea arbitrală poate continua însă să existe în planul dreptului internațional și să fie invocată de investitori în alte jurisdicții.
România s-ar putea afla astfel între două obligații contradictorii:
- obligația internațională de a respecta hotărârea ICSID;
- obligația europeană de a nu acorda un ajutor de stat incompatibil.
Riscul imediat este continuarea acumulării dobânzilor și a cheltuielilor de executare, în timp ce statul nu poate plăti fără să riște încălcarea dreptului UE.
Dosarul este important și pentru alte litigii în care investitorii cer despăgubiri statelor membre după schimbarea schemelor de sprijin pentru energie.
O decizie prin care Comisia ar califica plata drept ajutor de stat incompatibil ar confirma că investitorii nu pot obține prin arbitraj avantajele unei scheme de sprijin care nu mai pot fi acordate direct în baza dreptului UE.
În același timp, cazul ridică o problemă de încredere pentru investitori. Comisia subliniază că statele trebuie să asigure reguli stabile și transparente pentru proiectele regenerabile, dar consideră că protecția investițiilor în interiorul UE trebuie solicitată în fața instanțelor naționale și europene, nu prin tribunale arbitrale constituite în baza Tratatului privind Carta energiei.
Investigația este înregistrată cu numărul SA.113263. Decizia finală va stabili dacă România poate plăti despăgubirile sau dacă trebuie să blocheze și, eventual, să recupereze banii.
