Problema reală este că România nu a înțeles — sau nu a vrut să înțeleagă — cum se face o tranziție energetică. A construit capacități de producție în locurile în care investitorii au găsit terenuri, autorizații și racordări convenabile, nu neapărat acolo unde energia putea fi consumată sau transportată în siguranță. A finanțat fiecare MW instalat, dar nu a cerut ca energia să fie disponibilă atunci când sistemul avea nevoie de ea, explică Dumitru Chisăliţă, preşedintele Asociaţiei Energia Inteligentă, într-o analiză pe care o puteţi citi în rândurile de mai jos.
Energia regenerabilă nu este cauza situației critice în care a ajuns Sistemul Electroenergetic Național. Panourile fotovoltaice și turbinele eoliene nu au destabilizat singure sistemul și nici nu trebuie transformate în țapi ispășitori.
Dezastrul energetic al României nu poate fi pus exclusiv pe seama eliminării cărbunelui. Trebuie recunoscut că acest sector acumulase probleme tehnice și economice grave: centrale îmbătrânite, randamente scăzute, costuri mari de exploatare, investiții amânate și cheltuieli tot mai apăsătoare cu certificatele de CO₂. Menținerea integrală în funcțiune a vechiului parc pe cărbune ar fi putut majora, orientativ, prețul final al energiei electrice cu aproximativ 10–20%, în funcție de producția realizată și de prețul certificatelor de emisii. Numai costul CO₂ poate adăuga circa 60–100 euro/MWh la energia produsă din lignit. Prin urmare, păstrarea neschimbată a întregului sector nu era nici sustenabilă economic, nici suportabilă pentru consumatori.
Dar nici închiderea centralelor la întâmplare, înainte de construirea unor capacități ferme care să le înlocuiască, nu putea reprezenta o soluție. Greșeala nu a fost decizia de a reduce treptat rolul cărbunelui, ci modul în care această retragere a fost făcută, fără centrale noi pe gaze pregătite la timp, fără suficientă stocare, fără întărirea rețelelor și fără o corelare reală între producție, consum și capacitățile de import.
România nu trebuia să aleagă între păstrarea cu orice preț a tuturor centralelor pe cărbune și demolarea lor grăbită. Soluția rațională era o retragere etapizată, închiderea grupurilor complet necompetitive, modernizarea temporară a celor încă necesare sistemului și păstrarea unei rezerve strategice până la apariția capacităților reale de înlocuire.
Adevăratul dezastru nu este că România a renunțat la cărbune, ci că a renunțat la capacități sigure înainte de a avea cu ce să le înlocuiască. Am închis după calendarul politic, dar am construit după hazard.
România nu a greșit construind capacități eoliene și fotovoltaice. Greșeala fundamentală a fost să pună semnul egal între megawații securitari — produși controlabil din cărbune și gaze — și megawații regenerabili, dependenți de soare și vânt. Am tratat la fel energia disponibilă ziua și energia necesară noaptea, puterea instalată și puterea efectiv garantată.
În analiza economică am comparat mere cu pere: costul aparent redus al energiei regenerabile cu costul complet al centralelor clasice, fără să includem suficient costurile stocării, echilibrării, rezervelor, întăririi rețelelor și capacităților de backup. Ne-am îmbătat cu promisiunea că energia regenerabilă ieftină va rezolva totul, ignorând că un sistem energetic nu trebuie doar să producă ieftin atunci când poate, ci să livreze sigur atunci când consumatorul are nevoie.
Problema nu este că am construit regenerabile, ci că am confundat energia ieftină când există cu energia sigură când este necesară.
Dezastrul energetic nu este doar rezultatul unor greșeli tehnice, ci al unor politici construite prea adesea în jurul intereselor celor care au urmărit îmbogățirea rapidă, nu siguranța sistemului. Sub influența „băieților deștepți” din energie, politicienii au promovat legi și programe care au încurajat vânzarea de echipamente, construirea oricărei capacități profitabile și dezvoltarea unor afaceri cu venituri mari, constante și riscuri transferate consumatorilor.
Nu s-a construit pornind de la întrebarea „de ce are nevoie sistemul?”, ci de la întrebarea „ce se poate vinde și unde se poate câștiga?”. Au apărut investiții necorelate cu rețelele, consumul, stocarea și capacitățile de echilibrare. Fiecare soluție incompletă a creat o nouă vulnerabilitate, iar fiecare vulnerabilitate a justificat ulterior vânzarea altor echipamente, construirea altor instalații și lansarea altor afaceri.
Astfel, România nu a primit un sistem energetic coerent, ci o succesiune de businessuri profitabile ridicate unele peste greșelile celorlalte. Crizele nu au mai fost excepții, ci combustibilul unui mecanism economic în care erorile de ieri generează contractele, investițiile și profiturile de mâine.
Au construit intenționat prost, a apărut criza, apoi tot ei au venit să ne vândă soluția — tot pe banii consumatorilor – este rețeta de 15 ani în energia românească.
Chiar și în actuala criză energetică este promovată agresiv, inclusiv de cei interesați să vândă în continuare echipamente în România, ideea falsă că trebuie oprite investițiile în centrale pe gaze, hidrocentrale, reactoare nucleare și SMR-uri, pe motiv că acestea folosesc apă, iar viitorul ar trebui construit exclusiv pe fotovoltaice.
Nimic nu poate fi mai periculos. Fotovoltaicele sunt necesare, dar nu pot asigura singure funcționarea unui sistem energetic, nu produc noaptea, au o contribuție redusă în anumite perioade ale iernii și depind de stocare, rețele, capacități de echilibrare și surse controlabile. Niciun megawatt instalat nu devine automat un megawatt disponibil atunci când sistemul are nevoie de el.
România nu trebuie să înlocuiască dependența de combustibili fosili cu dependența exclusivă de vreme, importuri și echipamente. Siguranța, securitatea și prețurile sustenabile pot fi obținute numai printr-un mix echilibrat: regenerabile, hidroenergie, nuclear, gaze, stocare, rețele consolidate și capacități strategice de rezervă.
A prezenta fotovoltaicele drept unica soluție și toate celelalte tehnologii drept obstacole nu este politică energetică, ci promovare comercială deghizată în doctrină. Această abordare este la fel de periculoasă precum practicile vechilor „băieți deștepți”: se schimbă produsul vândut și discursul public, dar sistemul rămâne subordonat interesului comercial.
România nu are nevoie de monopolul unei tehnologii, ci de un sistem capabil să funcționeze în fiecare oră, în orice anotimp și în orice situație de criză, oferind prețuri mici.
Dezastrul din energie = Cheltuieli ineficiente + ”băieți deștepți” + investiții nearmonizate + pseudo-ecologiști + hidrocentrale blocate + marketing politic în locul soluțiilor tehnico economice + incompetență
România a confundat atragerea investițiilor cu realizarea unei strategii energetice.
Investitorii au făcut ceea ce le-a permis și i-a încurajat legea: au căutat terenul cel mai ieftin, radiația solară sau potențialul eolian cel mai bun, racordarea accesibilă și recuperarea cea mai rapidă a capitalului. Nu era obligația investitorului să reconstruiască SEN. Era obligația statului să stabilească regulile.
În schimb, România a tratat aproape fiecare investiție separat. Fiecare proiect putea arăta rezonabil în propriul studiu, în timp ce suma proiectelor devenea dificil de gestionat.
A fost o dezvoltare pe parcele, nu o dezvoltare de sistem.
Fondurile europene și naționale trebuiau să fie un instrument pentru modernizarea sistemului. Prea des, ele au devenit obiectivul în sine.
Indicatorul politic a fost: „Câți bani am atras?”
Indicatorul administrativ: „Câte contracte am semnat?”
Indicatorul electoral: „Câte panouri am montat?”
Indicatorul comercial: „Câte echipamente am vândut?”
În unele programe, arhitectura finanțării a părut concepută mai degrabă pentru rularea rapidă a banilor printr-un cerc de furnizori, instalatori și intermediari decât pentru obținerea celui mai bun rezultat energetic. Chiar dacă nu poate fi presupus automat un interes ilegal, stimulentul instituțional a fost evident: cheltuiește bugetul, raportează absorbția și lasă costurile tehnice pentru etapa următoare.
Un panou fotovoltaic nu decide unde este amplasat. Nu el stabilește condițiile de racordare, schema de finanțare sau obligația de stocare. Nu el închide o centrală pe cărbune și nu întârzie zece ani o centrală pe gaze.
Problema este modul în care a fost integrată: rapid, dispersat administrativ, concentrat geografic, fără suficiente rețele, fără stocare, fără consum flexibil și fără înlocuitori finalizați pentru capacitățile controlabile retrase.
România nu a făcut tranziție energetică. A făcut, în prea multe etape, o acumulare de instalații fără construcția simultană a sistemului care să le susțină.
Am plătit certificate verzi pentru a produce indiferent de oră. Am plătit Casa Verde pentru a injecta la prânz. Am lăsat centralele flexibile să se închidă sau să întârzie. Am blocat investițiile hidro între documentații neactualizate, protecția mediului și improvizații legislative. Am scos profitul companiilor de stat sub formă de dividende. Apoi am încercat să obligăm cetățenii să cumpere baterii pentru a repara o problemă creată de stat. Când această obligație nedreaptă a fost întoarsă, nu am pus imediat în loc un mecanism corect.
Acum descoperim realitatea pe care fizica nu a încetat niciodată să ne-o spună: nu poți opri un reactor nuclear, un grup hidro sau o centrală pe gaz și să pui în loc aceeași putere în panouri, deoarece panourile produc când există soare, nu când SEN are nevoie de energie.
Criza actuală nu este eșecul energiei regenerabile. Este eșecul celor care au transformat tranziția energetică într-o cursă după subvenții, MW instalați și comunicate triumfaliste, fără să construiască stocarea, rețeaua și capacitatea controlabilă necesare funcționării sistemului.
