România trebuie să intre în negocierile europene privind ETS2 cu o poziție fermă, dar inteligent construită, astfel încât să nu pară nici obedientă, nici obstrucționistă, avertizează Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă. Analiza sa pleacă de la un risc concret pentru populație și economie: noul sistem european de comercializare a certificatelor de emisii pentru clădiri și transport rutier poate duce la scumpirea combustibililor folosiți pentru încălzire și transport (ETS2 este al doilea sistem european de comercializare a certificatelor de emisii. Pe scurt, este o taxă de carbon aplicată indirect combustibililor folosiți în clădiri și transport rutier).
Discuțiile de la Bruxelles privind ETS2 și Fondul Social pentru Climă intră într-o zonă sensibilă pentru România. Pe de o parte, țara noastră este unul dintre beneficiarii importanți ai banilor europeni destinați compensării impactului social al tranziției climatice. Pe de altă parte, aplicarea noului sistem poate aduce costuri suplimentare exact acolo unde populația este deja vulnerabilă: la încălzirea locuințelor, la transportul rutier, la prețul benzinei, motorinei, gazului, cărbunelui sau păcurii.
Dumitru Chisăliță arată că România nu trebuie să conteste obiectivul reducerii emisiilor, ci modul în care sunt împărțite costurile, ritmul tranziției și avantajele oferite statelor care au făcut deja ajustări importante. În opinia sa, miza nu este ca România să blocheze politicile climatice europene, ci să ceară o aplicare corectă, adaptată realităților economice și energetice naționale.
ETS2 este noul sistem european de comercializare a certificatelor de emisii care va viza, în principal, clădirile și transportul rutier. Practic, costul emisiilor de CO2 va ajunge să fie reflectat în prețul combustibililor utilizați pentru încălzire și transport.
Pentru România, analiza citată avertizează că acest mecanism poate adăuga un cost suplimentar pentru gaz, cărbune, păcură, benzină și motorină. Estimarea avansată este că prețurile ar putea fi mai mari cu 3% până la 15% față de nivelurile actuale, în funcție de combustibil, piață și modul concret de aplicare.
Aceasta este partea cea mai sensibilă a discuției. Pentru o țară în care o parte importantă a populației are venituri reduse, iar multe locuințe depind încă de surse convenționale de încălzire, o nouă taxare indirectă a consumului energetic poate deveni o povară reală. De aceea, Fondul Social pentru Climă este esențial, dar, în opinia lui Chisăliță, nu suficient dacă România nu negociază din timp condițiile, calendarul și accesul la fonduri.
Unul dintre argumentele centrale ale analizei este că România nu trebuie să accepte imaginea unui stat care are de recuperat masiv la capitolul climă. Chisăliță susține că România poate invoca o realitate puternică: reducerea majoră a emisiilor față de nivelul din 1990.
Potrivit analizei, datele europene arată că România și-a redus emisiile totale de gaze cu efect de seră cu 59,5% în 2023 față de 1990, iar fișa Comisiei Europene pentru România indică emisii nete în 2023 cu 74,5% sub nivelul din 1990. În plus, pentru sectoarele aflate sub reglementarea ESR, Comisia nota că România era, în 2021, sub plafonul anual cu aproximativ 4,9 milioane tone CO2 echivalent.
Aceste cifre pot susține o poziție politică solidă: România nu cere o derogare pentru că nu ar vrea să participe la efortul european, ci cere ca efortul deja făcut să fie recunoscut. Altfel spus, România trebuie să spună că regulile viitoare nu pot fi construite ca și cum toate statele membre ar porni de la aceeași bază.
Formularea recomandată de Chisăliță este una de echilibru: România nu trebuie să spună „nu vrem ETS”, ci „vrem o construcție ETS și un pachet de tranziție care pornesc de la realități corect măsurate și de la contribuțiile deja făcute de statele membre”.
Analiza avertizează însă că România nu se poate baza exclusiv pe comparația cu anul 1990. Bruxelles-ul poate răspunde că obiectivele actuale sunt evaluate și prin raportare la țintele sectoriale pentru 2030 și după 2030, nu doar prin reducerea față de perioada de după căderea comunismului.
Aici apare o vulnerabilitate. O parte importantă din scăderea emisiilor României după 1990 a venit din restructurarea industrială profundă, nu doar din politici climatice moderne și planificate. Închiderea sau restrângerea unor capacități industriale mari a redus emisiile, dar a produs și costuri sociale și economice majore.
De aceea, Chisăliță susține că România trebuie să lege argumentul istoric de o propunere credibilă pentru perioada 2026-2035. Cu alte cuvinte, Bucureștiul trebuie să spună: am redus mult, dar avem nevoie de un cadru care să ne permită să finalizăm tranziția fără să punem în pericol securitatea energetică și fără să transferăm costuri disproporționate către populație și firme.
În analiza sa, Dumitru Chisăliță propune o poziție construită pe trei niveluri.
Primul este recunoașterea efortului istoric. România trebuie să ceară explicit ca evaluările și instrumentele europene să țină cont de faptul că unele state au trecut deja prin ajustări structurale masive și au redus puternic emisiile. Dacă acest lucru nu se vede în reguli, apare o percepție legitimă de inechitate.
Al doilea nivel este diferențierea în funcție de securitatea energetică și stadiul sistemului. România nu poate fi tratată la fel ca statele cu rețele mult mai dezvoltate, cu capacități de stocare mai mari sau cu o infrastructură energetică mai robustă. O țară care are încă probleme de adecvanță, rețele insuficient întărite și investiții în curs are nevoie de spațiu de manevră pentru o tranziție etapizată.
Al treilea nivel ține de avantajele concrete. România nu trebuie să meargă la Bruxelles doar cu o retorică despre echitate, ci cu solicitări precise: acces mai avantajos la fonduri de modernizare, perioade de tranziție mai bine calibrate, sprijin pentru capacități de flexibilitate și stocare, precum și o arhitectură de piață care să nu penalizeze economiile care au făcut deja o parte mare din ajustare.
O idee importantă din analiza lui Chisăliță este că România nu trebuie să se limiteze la a cere amânări sau excepții. O asemenea abordare ar putea fi interpretată la Bruxelles ca rezistență la tranziția verde. În schimb, poziția eficientă ar trebui să fie orientată spre investiții.
România trebuie să ceară mai mult spațiu pentru modernizare, nu doar protecție temporară. Asta înseamnă fonduri pentru rețele, stocare, flexibilitate, capacități energetice noi și mecanisme care să stabilizeze investițiile curate. Cu cât poziția este mai bine legată de securitatea energetică, de protecția consumatorilor și de investiții concrete, cu atât șansele de negociere cresc.
În viziunea lui Chisăliță, mesajul României ar trebui să fie următorul: țara susține decarbonizarea europeană, dar nu acceptă o aplicare mecanică a ETS și a politicilor energetice care ignoră efortul deja făcut, structura sistemului energetic național și nevoia de securitate a alimentării.
Pentru populație, discuția despre ETS2 poate părea tehnică, dar efectele pot fi foarte concrete. Dacă prețul gazului crește, impactul se vede în factura de încălzire. Dacă benzina și motorina se scumpesc, efectul se vede nu doar la pompă, ci și în transportul mărfurilor, în costurile firmelor și, în final, în prețurile produselor.
Aici este punctul în care politica europeană intră direct în buzunarul consumatorului. Fondul Social pentru Climă ar trebui să atenueze impactul asupra gospodăriilor vulnerabile și micilor afaceri, dar eficiența sa va depinde de modul în care România își construiește planul național, de capacitatea administrativă și de criteriile concrete de acordare a sprijinului.
Dacă banii europeni ajung greu, dacă programele sunt birocratice sau dacă sprijinul nu acoperă exact categoriile afectate, ETS2 poate fi resimțit ca o nouă scumpire impusă de la Bruxelles. De aceea, analiza insistă asupra unei poziții ferme, dar negociabile, care să evite atât conformismul administrativ, cât și blocajul politic.
Chisăliță consideră că România trebuie să evite două extreme. Prima este obediența, adică acceptarea automată a unor reguli fără negocierea interesului național. A doua este obstrucționismul, adică respingerea frontală a politicilor europene, fără propuneri credibile.
Poziția corectă ar fi una de stat membru pro-european, dar conștient de propriile interese. România poate susține obiectivele climatice europene și, în același timp, poate cere ca povara tranziției să nu fie distribuită nediferențiat.
„Nu avem nevoie de conformism administrativ, ci de inteligență strategică și fermitate politică”, este una dintre formulele propuse în analiza citată. În aceeași logică, România are nevoie de claritate strategică, consecvență instituțională și curaj politic pentru a apăra o poziție națională fermă în negocierile europene.
În fond, miza nu este doar una climatică. Este una economică, socială și politică. Dacă ETS2 va fi perceput de populație ca o nouă sursă de scumpiri, fără compensații clare și fără investiții vizibile, tranziția verde riscă să piardă sprijin public. Dacă, în schimb, România reușește să negocieze bani, termene realiste și reguli adaptate propriei situații, tranziția poate deveni o oportunitate de modernizare, nu doar o nouă povară pe facturi.
