La sfârșitul anilor '50, Forțele Aeriene ale SUA își doreau un succesor mai avansat tehnic pentru celebrul său al bombardier greu subsonic B-52 Stratofortress. 

Americanii doreau un bombardier supersonic cu șase motoare. B-70 Valkyrie pe care l-au și construit, urma să consolideze capacitățile americane de lansare a bombelor nucleare și să ofere un mijloc credibil de lansare a loviturilor nucleare împotriva țintelor din Uniunea Sovietică. 

Bombardierul avea o greutate de peste două ori mai mare decât Stratofortress, fabricarea unui singur avion costând la fel de mult ca și cea a unei unități mari de B-52. Cu toate acestea, introducerea avionului a fost considerată un mijloc eficient de a obține un avantaj distinct în ceea ce privește capacitățile de lansare a încărcăturilor nucleare față de URSS, care începuse să își desfășoare în număr mare propriile bombardiere subsonice cu rază de acțiune intercontinentală, precum Tu-95. 

După cum nota renumitul jurnalist american I.F. Stone în 1952, pe baza vulnerabilității ridicate a bombardierelor grele subsonice americane în fața armelor aeriene chineze și nord-coreene relativ mici din timpul Războiului din Coreea: "Bombardierul subsonic s-a dovedit învechit în Coreea și, odată cu el, politica externă bazată pe bombardierele subsonice. Bomba atomică era încă un "factor de descurajare a agresiunii" - de ambele părți. Nu mai era o amenințare cu care oricare dintre părți putea spera să dicteze condițiile". 

Nu numai că flota aeriană sovietică era cu câteva ordine de mărime mai puternică decât orice altceva din Coreea și era susținută de o rețea integrată avansată de rachete sol-aer, de care Coreea de Nord nu dispunea, dar aceasta avea și avioane de luptă care erau considerabil mai rapide și mai fiabile, spre deosebire de avioanele cu reacție din Războiul din Coreea.

Avioanele sovietice  aveau rachete aer-aer ceea ce făceau ca perspectivele de succes ale unei livrări nucleare cu bombardiere subsonice să pară neglijabile sau inexistente. Forțele aeriene americane au planificat astfel un nou tip de bombardier, care urma să fie cel mai rapid avion de luptă construit vreodată și care putea lansa arme nucleare la o viteză de peste trei ori mai mare decât viteza sunetului și de la altitudini de până la 21 km. 

Rusia este pregătită să declare oricând mobilizare totală

Viteza și altitudinea B-70 l-ar fi făcut aproape invulnerabil la bateriile de rachete sovietice S-75 și chiar la rețeaua S-25 rezervată pentru apărarea Moscovei și l-ar fi plasat dincolo de raza de acțiune a interceptorilor Su-15 și a avioanelor de vânătoare MiG-19 și MiG-21, pe care se conta pentru apărarea spațiului aerian sovietic. 

Masivele interceptoare Tu-28, care au intrat în serviciu începând cu 1964 și care erau capabile să atingă altitudini de 20 km, ar fi avut probabil dificultăți în interceptarea B-70 din cauza limitărilor tehnologiilor de rachete antiaeriene și a restricției sale la viteze de Mach 1,5 sau mai mici. 

Totodată, limitările tehnologiilor radar de la începutul Războiului Rece au făcut ca aeronavele care se deplasau la viteze de peste Mach 3 să fie extrem de dificil de urmărit prin radar. Astfel, bombardierul Valkyrie părea să ofere soluția la problema parității sovietice cu care se confrunta armata americană, încă din timpul Războiului din Coreea - și ar fi readus-o în poziția de a "dicta condițiile".
 
Însă o serie de factori au dus la încetarea programului B-70 - nu în ultimul rând, costul extrem de ridicat al acestuia, de 750 de milioane de dolari pe aeronavă adică echivalentul a peste 5 miliarde de dolari în prezent. 

Proiectul prototipului s-a dovedit extrem de dificil de dezvoltat la un standard fiabil pentru utilizarea în luptă, iar stresul la nivelul capului avionului pe timpul zborului la Mach 3 a provocat daune considerabile atunci când s-a încercat acest lucru. 

Progresele în tehnologia balistică intercontinentală - un alt mijloc de lansare a încărcăturii nucleare împotriva căruia nu exista nicio apărare la acea vreme - au oferit în continuare o alternativă mult mai puțin costisitoare și, din multe puncte de vedere, mai fiabilă la bombardierul greu Mach 3. 

Progresele rapide ale tehnologiilor sovietice în domeniul rachetelor sol-aer amenințau să facă bombardierul extrem de costisitor depășit moral dat fiindcă sovieticii aveau deja în dezvoltare cu sistemul de rachete sol-aer S-200 și care era conceput în principal pentru a distruge ținte de mărimea unui bombardier la mare viteză și la distanțe extreme. Dezvoltarea de către sovietici a unei noi generații de interceptoare sub forma MiG-25, care erau la rândul lor capabile să depășească Mach 3 și să desfășoare rachete aer-aer masive R-40 cu focoase de 100 kg, a subminat complet viabilitatea lui Valkyrie. 

Având în vedere că sistemele de rachete sol-aer capabile să opereze la distanțe, altitudini și viteze din ce în ce mai mari, Forțele Aeriene ale SUA au fost, de asemenea, forțate să își ajusteze tacticile de bombardament - bazându-se mai mult pe penetrarea la altitudine joasă a spațiului aerian inamic, unde atât raza de detecție, cât și cea de angajare a sistemelor de apărare aeriană erau mai limitate - conceptul de proiectare a lui Valkyrie ca sistem de altitudine și viteză extreme a început să pară depășit. 

Toate aceste impedimente au dus la decizia de a termina programul după numai cinci prototipuri.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.