România a deținut, timp de peste trei decenii, una dintre puținele fabrici europene capabile să producă diamante sintetice industriale. La apogeu, unitatea cunoscută ulterior sub numele RAMI Dacia ar fi fabricat aproximativ 10 milioane de carate pe an, echivalentul a două tone.
Nu era însă vorba despre pietre pentru inele sau coliere, ci despre granule și pulberi superabrazive, unele aproape invizibile cu ochiul liber. Acestea erau utilizate la tăierea, găurirea, șlefuirea și lustruirea materialelor dure: marmură, granit, sticlă, ceramică, aliaje metalice sau componente electronice.
Diamantele industriale intrau și în componența sculelor folosite la forajele petroliere și de gaze. Din acest punct de vedere, fabrica nu era un capriciu al regimului comunist, ci o investiție strategică într-un material pe care România îl importa cu valută forte.
Unitatea de Producție Specială „Dacia” a fost înființată în 1974, în subordinea Ministerului de Interne, într-un complex amplasat pe bulevardul Timișoara din București. Primele cristale experimentale ar fi fost obținute în toamna aceluiași an, iar producția industrială a început în perioada 1977–1978.
Tehnologia utilizată era cea de înaltă presiune și temperatură ridicată – HPHT. Grafitul era transformat în cristale de diamant în instalații care reproduceau, într-un timp mult mai scurt, condițiile existente în adâncul Pământului. Procesul necesita prese puternice, consum mare de energie, grafit de puritate ridicată și catalizatori metalici, inclusiv cobalt.
Potrivit relatărilor apărute după 1990, tehnologia ar fi fost obținută prin operațiuni de spionaj industrial desfășurate de Direcția de Informații Externe. Ion Mihai Pacepa a susținut în cartea „Orizonturi Roșii” că Nicolae Ceaușescu i-ar fi ordonat în 1975 să procure tehnologia și echipamentele.
Cronologia lui Pacepa nu se potrivește însă perfect cu celelalte surse, care plasează înființarea unității și primele experimente în 1974. Din acest motiv, rolul exact al spionajului românesc trebuie prezentat ca o relatare controversată, nu ca un fapt demonstrat integral.
Cert este că România a construit instalațiile în țară și a format o echipă puternică de chimiști, fizicieni și ingineri. În perioada de vârf, fabrica avea aproximativ 500 de angajați și dezvolta sute de sortimente de pulberi și granule diamantate.
Presa vremii a prezentat RAMI Dacia drept al treilea mare producător mondial de diamante sintetice. Clasamentul nu poate fi verificat printr-o statistică internațională completă și pare să se fi referit în special la calitatea produselor, nu neapărat la volumul total.
Principalii concurenți erau divizia de diamante industriale a General Electric, grupul Element Six, controlat de De Beers, și producători din Coreea de Sud, URSS, Cehoslovacia, Polonia și, ulterior, China.
Produsul românesc cunoscut sub denumirea „Super Tenace” era apreciat pentru rezistența cristalelor. Jumătate din producția anilor ’80 ar fi fost utilizată în economia românească, iar restul era exportat, în special în Europa Occidentală și Statele Unite.
Diamantele sintetice românești au fost folosite la producerea sculelor pentru prelucrarea marmurei, inclusiv la lucrările Casei Poporului. Afirmația repetată în presă potrivit căreia clădirea „nu ar fi putut exista” fără fabrica Dacia este, totuși, o exagerare. Importurile ar fi fost posibile, dar ar fi necesitat valută într-o perioadă în care regimul Ceaușescu limita drastic achizițiile externe.
Fabrica deservea și alte proiecte industriale: construcția metroului, lucrările la Canalul Dunăre–Marea Neagră, industria extractivă și marile șantiere de construcții.
Unele materiale de presă au susținut că cele 10 milioane de carate produse anual ar fi însemnat aproximativ 20 de kilograme. Calculul este greșit.
Un carat are 0,2 grame. Prin urmare:
10.000.000 de carate × 0,2 grame = 2.000.000 de grame, adică 2.000 de kilograme sau două tone.
Aceasta este și cantitatea indicată în articolul publicat de Evenimentul Zilei în 1999.
Trebuie precizat că două tone de pulbere și granule industriale nu pot fi comparate valoric cu două tone de diamante naturale de calitate gemologică. Prețul depindea de granulație, rezistență, uniformitatea cristalelor și destinația industrială.
Datele disponibile nu permit calcularea exactă a rentabilității din perioada comunistă. Fabrica funcționa într-un sistem de prețuri administrate, iar exporturile erau derulate prin întreprinderi de comerț exterior controlate de stat și de Securitate.
Evenimentul Zilei scria în 1999 că fabrica ar fi devenit rentabilă abia în 1988, după aproximativ 14 ani de cercetare și investiții. Informația arată că perioada inițială a fost lungă și costisitoare, chiar dacă o parte dintre utilaje și materii prime ajunseseră să fie produse în România.
Un raport de control întocmit în martie 1990 asupra activității ICE Dunărea oferă una dintre puținele cifre concrete. În perioada 1983–1988, exporturile de diamante sintetice către SUA, Marea Britanie și Belgia au totalizat 9,556 milioane de dolari.
Rezultă o medie de aproximativ 1,59 milioane de dolari pe an. Suma reprezintă însă încasări din export, nu profit. Din ea trebuie scăzute costurile cu energia, materiile prime, salariile, cercetarea, întreținerea preselor și amortizarea investiției.
Mai mult, raportul arăta că exporturile respective fuseseră efectuate fără solicitarea autorizațiilor prevăzute de procedurile comerciale ale vremii. Încasările erau evidențiate în conturi deschise la Banca Română de Comerț Exterior și utilizate potrivit unor decrete speciale.
Avantajul economic al fabricii nu provenea numai din exporturi. România economisea valută deoarece nu mai importa întreaga cantitate de diamante industriale necesară economiei. Într-un sistem obsedat de reducerea importurilor, această substituire avea o valoare strategică dificil de surprins în profitul contabil al întreprinderii.
După căderea regimului comunist, unitatea a devenit Regia Autonomă a Ministerului de Interne RAMI Dacia. Prăbușirea industriei românești a redus puternic cererea internă, astfel încât între 75% și 80% din producție a început să fie exportată.
În 1999, compania avea venituri totale de aproximativ 5,5 milioane de dolari și un profit de circa 250.000 de dolari. Marja rezultată era de aproximativ 4,5%. Fabrica era, așadar, profitabilă, dar nu producea câștiguri spectaculoase. În același an, datoriile totale se apropiau de un milion de dolari.
Situația s-a deteriorat ulterior. Datoriile s-au dublat în 2001, iar în 2002 și 2003 compania a lucrat pe pierdere, pe fondul înjumătățirii cifrei de afaceri.
În 2004, cifra de afaceri era estimată la aproximativ patru milioane de dolari. Producția depășea șase milioane de carate, respectiv circa 1,2 tone. În 2005, aceasta a coborât la 2,7 milioane de carate, echivalentul a aproximativ 540 de kilograme.
După transferarea companiei în portofoliul AVAS și restructurarea personalului, RAMI Dacia a raportat un profit de aproximativ 200.000 de euro în prima jumătate a anului 2006. La acel moment, producția de diamante genera aproximativ 70% din cifra de afaceri, iar restul provenea din produse și scule abrazive.
Declinul RAMI Dacia nu a fost provocat doar de administrarea companiei. Începând cu sfârșitul anilor ’90, producătorii chinezi au inundat piața cu diamante industriale mult mai ieftine.
Fabrica românească avea costuri ridicate cu energia și depindea de importul anumitor materii prime speciale. În același timp, deprecierea dolarului față de leu diminua veniturile obținute din export. Conducerea companiei estima în 2005 că evoluția cursului valutar redusese cifra de afaceri cu aproximativ 12%.
Pentru reducerea cheltuielilor, aproximativ 50 dintre cei 300 de angajați au fost disponibilizați, iar biroul de cercetare a fost desființat. Măsura a redus costurile pe termen scurt, dar a afectat tocmai capacitatea fabricii de a dezvolta produse mai performante și de a se diferenția de concurența ieftină.
În aceste condiții, avantajul tehnologic acumulat în anii ’70 și ’80 s-a erodat. România putea continua să producă diamante industriale de calitate, dar nu mai putea concura ușor la preț cu fabricile chinezești sprijinite de costuri salariale și energetice mai mici.
În 2004, regia autonomă a fost transformată în societatea comercială RAMI Dacia SA, iar în 2005 a trecut de la Ministerul de Interne în portofoliul AVAS.
Compania a fost privatizată în decembrie 2006. Asociația Salariaților RAMI Dacia a câștigat licitația pentru întregul pachet de acțiuni. Valoarea totală anunțată a tranzacției a fost de 8,425 milioane de euro, dar numai 4,572 milioane de euro reprezentau prețul efectiv al acțiunilor.
Restul consta în angajamente asumate de cumpărător:
Contractul prevedea și păstrarea salariaților, creșterea numărului acestora și continuarea activității de bază.
Existase și un ofertant belgian, Finkelstein & Co., însă acesta a fost eliminat din procedură pentru că nu ar fi depus toate documentele solicitate. Privatizarea a fost contestată atunci de Asociația Oamenilor de Afaceri din România, care avertiza asupra riscului ca terenul fabricii să devină mai valoros decât activitatea industrială.
Un studiu tehnic publicat ulterior plasează perioada efectivă de producție a diamantelor sintetice la RAMI Dacia între 1974 și 2007. În 2011, compania anunța că va muta instalațiile, pentru a face loc parcului de distracții Terra Park, însă vechea capacitate industrială nu a mai revenit la dimensiunea cunoscută anterior.
Halele au fost treptat golite și demolate. În 2021, terenul de aproximativ 37.350 de metri pătrați al fostei fabrici era pregătit pentru vânzare către un dezvoltator imobiliar, la un preț minim de circa 15,7 milioane de euro. Planul prevedea construirea unui ansamblu cu peste 1.300 de apartamente.
Societatea RAMI Dacia există încă juridic și are ca obiect principal producția de materiale abrazive, dar datele financiare recente nu mai indică existența unei activități industriale comparabile cu cea a fostei fabrici de diamante.
Răspunsul scurt este: da, dar nu permanent și nu la nivelul sugerat de legendele apărute în jurul său.
La sfârșitul anilor ’80, fabrica ajunsese să producă un material industrial competitiv, acoperea necesarul intern, înlocuia importuri și aducea valută din export. În 1999 era încă profitabilă, însă cu o marjă de numai aproximativ 4,5%.
Ulterior, scăderea cererii interne, costul energiei, lipsa investițiilor, desființarea cercetării și concurența chineză au transformat avantajul tehnologic într-o afacere tot mai greu de susținut. Compania a trecut prin pierderi înainte de privatizare, chiar dacă a revenit temporar pe profit în 2006.
Prin urmare, RAMI Dacia nu a fost nici simplul capriciu cu diamante al familiei Ceaușescu, nici nesfârșita „fabrică de bani” descrisă în unele relatări. A fost o investiție industrială strategică, devenită rentabilă după o perioadă foarte lungă, care nu a primit după 1990 capitalul și cercetarea necesare pentru a rezista unei piețe mondiale schimbate radical.
În cele din urmă, terenul fabricii a ajuns să valoreze mai mult decât afacerea cu diamante.
________________
DCBusiness pregătește o anchetă amplă pentru a stabili cum a ajuns RAMI Dacia, una dintre cele mai performante capacități industriale ale României, să-și înceteze producția și să dispară. Vom urmări traseul privatizării, respectarea obligațiilor asumate de cumpărători, soarta utilajelor și a tehnologiei, precum și transformarea terenului fostei fabrici într-o miză imobiliară.
