De ce își abandonează Putin aliații: Armenia, Siria, Iran și Venezuela, lăsate fără sprijinul Moscovei

De ani de zile, Rusia condusă de Vladimir Putin s-a prezentat drept o contrapondere la Occident, o „putere protectoare” a statelor marginalizate, sancționate sau aflate în conflict cu SUA și Uniunea Europeană. Inclusiv crearea, în 2002, a Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), gândită ca alternativă la NATO, a fost parte din această strategie. Realitatea ultimilor ani arată însă un tablou diferit: Rusia își lasă aliații singuri exact atunci când au cea mai mare nevoie de sprijin.

Armenia, abandonată în momentul decisiv

Primul semnal major a venit în 2020, în conflictul din Nagorno-Karabah. Atunci, Azerbaidjanul a lansat o ofensivă rapidă împotriva forțelor armene care controlau regiunea încă din anii ’90. Erevanul a cerut ajutorul Moscovei, invocând explicit obligațiile OTSC.

Rusia s-a limitat însă la declarații vagi. În doar 12 zile, Azerbaidjanul a obținut o victorie clară, folosind inclusiv drone kamikaze de fabricație israeliană. Trupele ruse nu au intervenit, deși Armenia era considerată cel mai apropiat aliat al Moscovei în Caucaz. Consecința politică a fost dură: Armenia a suspendat participarea activă în OTSC și a început să se distanțeze public de Kremlin.

Siria, lăsată să se prăbușească

Un scenariu similar s-a repetat în Siria. În 2024, rebelii sirieni, sprijiniți de serviciile secrete turcești, au lansat o ofensivă majoră împotriva regimului lui Bashar al-Assad. Deși armata siriană dispunea, teoretic, de superioritate numerică și tehnică, structurile militare ale regimului s-au prăbușit în câteva zile.

Assad a cerut ajutorul Rusiei, care avea baze militare și trupe staționate pe teritoriul sirian. Răspunsul Moscovei a fost însă unul cinic: nu intervenție militară, ci oferta de azil politic, cu condiția ca liderul sirian să-și transfere averile în Rusia. Trupele ruse au rămas pasive, iar regimul s-a prăbușit rapid.

Iran, aliat util doar cât convine Moscovei

În 2025, Israelul a lansat atacuri directe asupra infrastructurii nucleare și de rachete a Iranului, după ani de amenințări reciproce. Deși Rusia și Iranul semnaseră multiple acorduri de cooperare, iar Moscova folosește masiv drone și rachete iraniene în războiul din Ucraina, Kremlinul nu a intervenit în sprijinul Teheranului.

Mai mult, Rusia a tolerat tacit acțiunile Israelului, fără condamnări ferme sau măsuri concrete. Pentru conducerea iraniană, parteneriatul strategic cu Moscova s-a dovedit unilateral: util Rusiei, dar inutil Iranului atunci când a fost atacat.

Venezuela, ultimul exemplu de „alianță” abandonată

Cel mai recent caz este Venezuela. Ani la rând, Rusia a livrat regimului de la Caracas avioane de luptă, sisteme antiaeriene și consiliere militară. Cu doar câteva săptămâni înainte de intervenția americană, o delegație militară rusă se afla în Venezuela.

În momentul atacului SUA și al căderii regimului Nicolás Maduro, reacția Moscovei a fost aproape inexistentă. Nicio condamnare oficială din partea lui Putin, nicio promisiune de sprijin militar. Kremlinul a lăsat reacțiile publice exclusiv în sarcina ministrului de Externe, Serghei Lavrov, limitându-se la formule diplomatice.

Un paznic de hârtie

Seria acestor episoade conturează o concluzie dură pentru statele care mizează pe Rusia ca garant al securității. În timp ce Moscova este profund angajată militar în Ucraina și confruntată cu propriile limite economice și militare, angajamentele față de aliați au devenit negociabile sau pur simbolice.

În practică, Rusia nu mai acționează ca o putere protectoare, ci ca un actor care își prioritizează strict propriul interes, indiferent de promisiunile făcute. Pentru aliații săi, mesajul este tot mai clar: sprijinul Kremlinului există doar până în momentul în care devine incomod.