Dincolo de ironia aparentă a vechii expresii „fie să trăim vremuri interesante”, realitatea ultimelor decenii arată că direcția în care au evoluat economia mondială și societatea în ansamblu ar fi fost greu, dacă nu chiar imposibil, de anticipat. Și trăim vremuri interesante, într-adevăr. Globalizarea a modificat decisiv, timp îndelungat, comerțul internațional. Gradul de interdependență creat prin liberalizarea schimburilor, reducerea costurilor de transport și comunicații, extinderea lanțurilor globale de valoare și integrarea unor economii emergente de mari dimensiuni a fost unul fără precedent. Producția a fost fragmentată între țări și continente, iar firmele au utilizat capital, forță de muncă, materii prime, tehnologie și competențe provenite din aproape orice regiune a lumii.
Fenomenul la care asistăm astăzi nu indică în mod necesar abandonarea globalizării, ci mai degrabă un demers de modificare a modelului de dezvoltare pe care aceasta l-a susținut. Globalizarea nu dispare; mai bine spus, regulile, stimulentele și raporturile de putere care au făcut-o posibilă sunt renegociate.
În logica dominantă a ultimelor decenii, eficiența economică s-a impus ca și criteriu principal al localizării producției. Răspunzând la întrebarea ”unde poate fi realizată o anumită etapă a producției mai bine, mai rapid sau la un cost mai redus?”, fără să dispară complet, distanțele geografice și granițele naționale și-au diminuat importanța economică.
Bilanțul globalizării este imposibil de rezumat într-o singură concluzie. Cunoașterea a devenit accesibilă, tehnologiile și bunele practici s-au răspândit accelerat între economii. Privită la nivel agregat, globalizarea a adus câștiguri considerabile privind intensificarea schimburilor comerciale și extinderea piețelor, dar și privind accelerarea circulației tehnologiilor și capitalului.
De cealaltă parte a argumentației se situează distribuția inegală a acestor câștiguri. Nu toate țările, regiunile, sectoarele și categoriile sociale au beneficiat în aceeași măsură. În unele economii avansate, relocarea unor activități industriale pe principiul eficienței a generat pierderi concentrate de locuri de muncă și nemulțumiri sociale alimentate de percepția distribuției asimetrice a avantajelor economice. Dezbaterile publice au plasat în centrul preocupărilor disparități interne, accentuarea vulnerabilității unor comunități și sentimentul neliniștitor al diminuării sau chiar al pierderii controlului asupra unor capacități strategice.
Așadar, reala problemă nu este că globalizarea nu a generat bunăstare, ci că distribuția beneficiilor a fost inegală, iar costurile au fost resimțite disproporționat. Distincția devine deci esențială - o creștere a bunăstării globale poate coexista cu pierderi semnificative pentru anumite grupuri, sectoare sau regiuni. Și tocmai aceste pierderi concentrate au dobândit, în timp, o forță politică mult mai mare decât câștigurile difuze ale consumatorilor și ale economiei în ansamblu.
Așadar, o dilemă actuală poate fi rezumată astfel - fragmentarea economică este opusul globalizării sau, paradoxal, unul dintre efectele evoluției sale? Integrarea economică, prin accelerarea dezvoltării economiilor emergente, a reconfigurat raporturile de putere economică. Economii cu poziții periferice în lanțurile globale de valoare au devenit actori industriali, tehnologici și geopolitici de prim rang.
Prin urmare, tensiunile actuale pot fi interpretate și ca o reacție la schimbarea distribuției puterii economice produse chiar de globalizare. Interdependența economiilor a fost percepută multă vreme ca un câștig real al globalizării, dar iată că astăzi, este percepută deopotrivă ca vulnerabilitate. Schimbarea de percepție devine catalizatorul unei reașezări a valorilor economice asociate securității, rezilienței și autonomiei strategice. Eficacitatea economică prin prisma costului minim nu mai este singurul reper al deciziilor economice, ci este completată acum de criterii privind siguranța aprovizionării, controlul tehnologiilor critice, securitatea energetică sau apropierea geopolitică a partenerilor. În acest context, regionalizarea, friend-shoring-ul, near-shoring-ul și politicile industriale nu reprezintă neapărat o întoarcere la autarhie, ci pot indica o repoziționare de la o globalizare bazată primordial pe premisa eficienței la o globalizare în care preocuparea pentru reziliență economică dobândește o importanță comparabilă.
Noua paradigmă a economiei mondiale pare să se bazeze pe o structură mai fragmentată, organizată în jurul unor blocuri economice și geopolitice. Obiective explicit geopolitice par să domine politica economică externă dacă analizăm aspecte evidente privind competiția dintre marile puteri, politicile de subvenționare a industriilor strategice, restricțiile la exportul anumitor tehnologii și revenirea tarifelor comerciale.
Schimbarea vine însă cu un cost, asociat tocmai criteriului esențial al eficienței. Lanțurile de aprovizionare construite exclusiv în interiorul unor blocuri politice se pot dovedi mai sigure în anumite circumstanțe, dar sunt rareori cele mai eficiente din perspectiva costurilor. Duplicarea capacităților de producție, limitarea accesului la furnizori competitivi concomitent cu reducerea dimensiunii piețelor pot afecta productivitatea. Cu alte cuvinte, reziliența poate presupune o primă de asigurare economică.
De aceea, sunt rezervat în a descrie perioada actuală drept „sfârșitul globalizării”; ar fi mai potrivit să vorbim despre sfârșitul unei forme de globalizare.
În acest nou context, războaiele comerciale joacă un rol important. Tarifele pot proteja temporar anumite industrii, pot modifica stimulentele pentru investiții și pot deveni instrument de negociere; pot crea presiune asupra partenerilor comerciali pentru renegocierea unor acorduri sau pentru corectarea unor dezechilibre considerate excesive. Dar și tarifele implică un cost - pot majora prețurile și pot afecta industriile care utilizează bunuri importate. Nu în ultimul rând, pot genera represalii, conducând și la diminuarea schimburilor comerciale și a investițiilor.
Într-o economie profund interconectată, este dificil de delimitat câștigătorii și perdanții într-un conflict comercial. Un produs importat poate reprezenta simultan un concurent pentru o industrie locală și un input indispensabil pentru o altă industrie locală. Protejarea celei dintâi poate diminua competitivitatea celei de-a doua. Din acest motiv, efectele tarifelor trebuie analizate pe întregul lanț de valoare, nu doar la nivelul sectorului direct protejat.
Mai mult, războiul comercial poate produce efecte dincolo de sfera comercială, iar escaladarea persistentă riscă să transforme o dispută comercială într-un proces mai amplu de fragmentare economică.
Spre exemplu, inițiativa administrației SUA de a crește semnificativ taxele asupra importurilor a produs evoluții contradictorii în fluxurile comerciale și a influențat în mod direct percepția investitorilor față de activele financiare din SUA. Războiul comercial survenit în urma deciziei de a introduce tarife comerciale poate fi privit și din perspectiva teoriei jocurilor: Dilema Tarifară.
Războiul comercial poate fi analizat ca un joc non-cooperativ care conduce la echilibre suboptimale și generează pierderi pentru toate părțile. Inclusiv SUA ar putea avea de pierdut, din cauza interdependenței economice globale.
Economiștii privesc predominant la un astfel de scenariu din perspectiva deviației PIB real de la scenariul de bază. Aceasta variază semnificativ în funcție de răspunsul economiilor afectate de tarife (adoptă sau nu măsuri de retorsiune). Totuși: impactul social, pe toate orizonturile de timp, nu poate fi neglijat sau eclipsat de calculele economice. Națiunile și statele nu au apărut și nu funcționează pornind doar de la principiile după care se ghidează corporațiile eficiente.
McKibbin, Noland și Shuetrim (2025) au realizat, pe baza un model de tip G-Cube, o serie de estimări cu privire la efectele tarifelor introduse de administrația SUA, fiind investigate proiecții contrafactuale pentru China, SUA și state europene membre G20, asupra cărora impactul direct este semnificativ, precum și grupat pentru celelalte țări europene. Acestea arată că SUA ar fi în cele din urmă mai puțin afectată decât statele europene, dar totuși semnificativ mai mult decât China.
Proiecțiile realizate mai sus corespund scenariului în care nu există efecte de retorsiune. În scenariul II, vor fi luate în considerare și efectele de retorsiune.
Pentru țările incluse în eșantionul restul UE, efectele manifestate sunt atât de runda I, cât și (mai ales) de runda II. În scenariul în care toate statele adoptă măsuri de retorsiune, după cum se poate observa din graficul de mai sus, tot China, principalul competitor al SUA, este cel mai puțin afectată.
Pornind de la simulările prezentate mai sus, am considerat interacțiunea strategică la nivel comercial dintre SUA și restul UE (restul statelor UE în afara celor menționate explicit) pe baza unui joc non-cooperativ. Astfel, vom avea doi jucători: SUA și Restul UE, și două situații posibile Liberalizare (L) și Protecționism (P).
Pornind de la simulările anterioare, am determinat matricea rezultatelor posibile în scenariile ipotetice prezentate (Liberalizare sau Protecționism). Mai jos se regăsește așa-zisa matrice de payoff pentru jocul non-cooperativ considerat, cu mențiunea că pierderile considerate sunt permanente:
Cifrele din matrice arată ajustările PIB real în raportul cu nivelul pe care le-ar fi avut la finalul orizontului de estimare (2030) în absența măsurilor tarifare. Conform cifrelor din matrice, în condițiile care va continua regimul de liber schimb ca și până în prezent, nici unul dintre jucători nu va înregistra o pierdere. În condițiile, în care unul dintre jucători va alege să impună tarife comerciale, iar celălalt nu va agrea măsuri similare (va continua regimul de schimburi comerciale caracterizat de liberalizare), atunci pierderile în termeni de PIB real vor fi de 0.046 % pentru SUA, respectiv de 0.28 % pentru restul UE. În schimb, în scenariul în care ambii jucători vor recurge la tarife comerciale (regim protecționist), pierderile aproape că se vor dubla. Din matricea de payoff a acestui joc non-cooperativ rezultă bineînțeles că cel mai bine ar fi ca ambii jucători să mențină un regim de liber schimb.
Din perspectiva strictă a efectelor asupra PIB real, nici SUA, nici restul UE nu au stimulent economic să abandoneze liberalizarea. Matricea de mai sus spune că o abatere unilaterală de la liberalizare produce același vector de pierderi macroeconomice, indiferent cine inițiază abaterea de la liberalizare, însă SUA rezistă mai bine indiferent ce s-ar impune. Această proprietate a jocului prezentat exprimă hegemonia/reziliența SUA în matrice. Deci indiferent de regimul protecționist considerat, costul relativ suportat de hegemon este mult mai mic decât costul suportat de partener. În contextual jocului propus, SUA nu este imună la protecționism, dar asimetria pierderilor îi oferă o capacitate mai mare de a suporta escaladarea. Într-un joc în care payoff-urile sunt definite exclusiv prin PIB real, liberul schimb constituie echilibrul Nash. Totuși, odată ce hegemonul abandonează unilateral acest echilibru, costurile tranziției către protecționism sunt puternic asimetrice.
Dat fiind regimul democratic și politica economică asumată de administrația sa, SUA sunt subiectul unei imposibile trinități:
· dolarul pe post de hegemon în cadrul sistemului monetar internațional și al schimburilor comerciale
· menținerea nivelului ridicat al salariilor pe piața muncii din SUA
· realizarea unui excedent comercial
Prin abordarea unei politicii protecționiste SUA poate realiza maxim două din cele trei obiective menționate. Totuși, o abordare bazată pe cooperare cu Europa, chiar dacă renegociată și pe baze diferite de cele din trecut (incluzând un acord bilateral de eliminare reciprocă a taxelor), ar putea conduce la atingerea de către SUA a tuturor celor trei obiective.
Există o diferență fundamentală între actuala etapă și epocile istorice de protecționism. Tehnologia a modificat radical viteza de circulație a informației și a cunoașterii. Inteligența artificială, digitalizarea, comunicațiile globale și mobilitatea capitalului intelectual fac mult mai dificilă izolarea completă a economiilor.
Pot fi ridicate bariere vamale pentru bunuri și pot fi impuse restricții asupra unor investiții sau tehnologii sensibile. Este însă mult mai dificil să fie oprită circulația ideilor, a informației și a cunoașterii. Tocmai de aceea, fragmentarea comercială nu va produce neapărat o fragmentare echivalentă a cunoașterii. Lumea poate deveni simultan mai fragmentată în plan geopolitic și mai conectată în plan informațional.
Aceasta este una dintre contradicțiile definitorii ale epocii actuale: statele încearcă să recâștige controlul asupra unor fluxuri economice într-un moment în care tehnologia reduce continuu capacitatea de a controla fluxurile de informație.
Din această perspectivă, tarifele comerciale pot fi privite și ca instrumente de negociere, nu doar ca expresii ale protecționismului. Un stat poate utiliza amenințarea cu tarife sau introducerea lor pentru a obține acces mai bun pe alte piețe, pentru a modifica anumite practici comerciale sau pentru a renegocia distribuția beneficiilor în cadrul relațiilor economice existente.
Dacă această interpretare este corectă, actualele tensiuni comerciale nu ar marca neapărat confruntarea dintre un „vechi model al globalizării” și un „nou model al fragmentării”, ci ar putea reprezenta o etapă de renegociere a globalizării prin redefinirea regulilor comerțului și prin introducerea în ecuație a unor criterii subevaluate în perioada de maximă expansiune a globalizării. Riscul este însă ca instrumentul de negociere să devină o stare permanentă. Dacă tarifele generează represalii succesive, iar criteriul geopolitic ajunge să domine criteriul economic, procesul de reconfigurare se poate transforma într-o fragmentare autentică, cu pierderi de eficiență și bunăstare pentru toate blocurile implicate.
Marea întrebare a prezentului nu este dacă globalizarea va continua în forma pe care am cunoscut-o, ci în fapt ce o va înlocui; va fi o economie mondială fragmentată în blocuri relativ închise sau o nouă arhitectură a globalizării, în care deschiderea comercială coexistă cu preocupările pentru securitate și reziliență?
Tocmai succesul globalizării a modificat însă distribuția puterii economice și a creat noi vulnerabilități, într-o reconfigurare declanșată de încercarea de adaptare la o lume în schimbare.
Iar provocarea este de fapt evitarea transformării acestei renegocieri într-un joc cu sumă negativă. O lume mai rezilientă nu trebuie să devină o lume mai săracă, iar securitatea economică nu trebuie confundată cu izolarea. Obiectivul rezonabil nu este întoarcerea la o economie fără interdependențe, lucru de altfel aproape imposibil în era digitală, ci dezvoltarea unui nou model echilibrat și mai sustenabil.
În fond, disputa actuală nu vizează atât înlocuirea modelului globalizării cu unul al deglobalizării, cât transformarea principiilor care îi structurează funcționarea – de la abordarea construită aproape exclusiv pe eficiență la abordarea care integrează, alături de eficiență, reziliența, securitatea și diminuarea disparităților. O gestionare prin cooperare și renegociere va conduce la transformarea globalizării. O gestionare predominant bazată pe conflicte economice și comerciale poate converti transformarea ei într-o fragmentare costisitoare a economiei mondiale, ale cărei efecte nimeni nu și le dorește.
