Statul repară în grabă ce a lăsat să se destrame: criza uraniului, legată de arhivele pierdute și dezastrul post-IMR
Guvernul încearcă acum să gestioneze o criză urgentă în sectorul minier nuclear, dar problemele vin din urmă, dintr-un lung șir de decizii administrative care au fragmentat și slăbit complet industria uraniului din România. Memorandumul privind salvarea activităților de conservare a minelor uranifere arată, de fapt, consecințele directe ale unui sistem destructurat în ultimele decenii.
Situația actuală nu este un accident. Ea are rădăcini în transformările începute după 1990, când fosta Întreprindere de Metale Rare (IMR) – pilonul cercetării și exploatării resurselor strategice – a fost fragmentată succesiv în mai multe entități.
Din această dezmembrare au rezultat atât Compania Națională a Uraniului (CNU), cât și Radioactiv Mineral Măgurele (RMM), două structuri care astăzi sunt din nou puse în relație printr-un transfer forțat de responsabilitate.
Această reorganizare a dus nu doar la pierderea coerenței instituționale, ci și la risipirea infrastructurii, a specialiștilor și a datelor strategice.
Memorandumul Guvernului confirmă că actualul operator, CNU, este în insolvență și nu mai poate susține activitățile de conservare, deși este, practic, singurul operator autorizat pentru acest tip de lucrări. Contractele au expirat, iar finanțarea nu mai poate fi asigurată în cadrul legal existent.
În paralel, Ministerul de resort recunoaște că nu mai are instrumentele legale pentru a interveni direct, ceea ce a dus la blocajul actual.
Soluția identificată – transferul activităților către Radioactiv Mineral Măgurele – nu este una de dezvoltare, ci mai degrabă o măsură de avarie.
RMM este, de fapt, o companie rezultată din aceeași fragmentare a sistemului IMR, iar acum este readusă în prim-plan, după ce statul a preluat integral controlul asupra sa.
Această mișcare arată clar că statul încearcă să refacă, pe bucăți, ceea ce a destrămat în ultimele trei decenii.
Problema devine și mai gravă în contextul în care datele strategice despre zăcămintele de uraniu și metale rare nu sunt nici astăzi complet organizate sau accesibile.
Documentele IMR, esențiale pentru orice strategie de exploatare sau conservare, au fost mutate, depozitate temporar și se află încă într-un proces incomplet de organizare, cu acces limitat pentru autorități și investitori.
Asta înseamnă că deciziile actuale privind sectorul nuclear sunt luate, în mare parte, fără o bază completă de date.
Situația este cu atât mai paradoxală cu cât România se află într-un moment favorabil din punct de vedere geopolitic. Uniunea Europeană împinge statele membre să valorifice resursele de materii prime critice, inclusiv uraniul și metalele rare.
Există strategii, există cerere și există resurse. Ceea ce lipsește este capacitatea administrativă și industrială de a le gestiona.
Memorandumul Guvernului nu este doar un document tehnic. Este, în esență, o recunoaștere a faptului că România a pierdut controlul asupra unui sector strategic.
Iar intervenția de acum nu este un plan de dezvoltare, ci o încercare de a evita un risc imediat: pierderea controlului asupra unor obiective miniere sensibile și apariția unor probleme de siguranță nucleară și de mediu.
