A fost înregistrată la Senat o propunere legislativă pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor și a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice, în vederea asigurării stabilității și predictibilității prețului contractual. Concret, proiectul vine a aduce modificări în privinţa contractelor şi a facturilor. Inițiatorii vor ca persoanele care plătesc în lei să cunoască de la început suma exactă datorată, fără ca aceasta să fie modificată automat ulterior în funcție de evoluția cursului valutar.
Necesitatea reglementării
Iniţiatorii explică faptul că într-un număr relevant de raporturi de consum, prețul este prezentat sau menținut în euro ori într-o altă monedă străină, deși obligația consumatorului este executată în lei. În aceste situații, suma efectiv datorată poate fi determinată abia la facturare sau la plată, prin aplicarea unui curs valutar stabilit potrivit contractului. Consumatorul cunoaște valoarea nominală în valută, dar nu cunoaște cu exactitate valoarea în lei a obligației sale în momentul în care ia decizia economică și se obligă contractual.
Practica nu este limitată la un singur sector. Documentația comercială publică relevă mecanisme diferite: în comunicațiile electronice se utilizează tarife și abonamente exprimate în euro, cu facturare în lei la cursuri comerciale ale unor bănci sau la cursul Băncii Naționale a României; unele tarife unitare pentru SMS, MMS, minute ori servicii cu valoare adăugată sunt prezentate în euro; în vânzarea de autoturisme către persoane fizice există situații în care prețul este exprimat în euro și plătibil în lei la cursul BNR majorat cu o marjă; iar în tranzacțiile imobiliare cu profesioniștii se utilizează frecvent prețuri, avansuri sau diferențe de preț raportate la valută. Aceste modele au în comun faptul că riscul dintre momentul asumării obligației și momentul plății poate fi transferat consumatorului, se arată în expunerea de motive.
Propunerea legislativă
Inițiativa urmărește ca, atunci când operatorul economic solicită plata în lei, consumatorul să cunoască în lei prețul de bază pe care și-l asumă. Legea nu stabilește nivelul comercial al prețului și nu plafonează marja operatorului economic. Acesta rămâne liber să își includă în preț costurile, riscul valutar, costul finanțării, marja comercială și celelalte elemente economice pe care le consideră necesare. Intervenția legislativă privește unitatea de cont opozabilă consumatorului și momentul la care obligația devine determinată.
În cazul în care oferta a fost formulată exclusiv în valută, iar plata urmează să se facă în lei, proiectul folosește cursul de schimb de referință comunicat de Banca Națională a României exclusiv ca regulă reziduală de conversie, o singură dată, înainte ca obligația să devină obligatorie pentru consumator. BNR nu stabilește prețul comercial, ci oferă doar un reper public, unic, independent și verificabil pentru transformarea în lei a unui preț stabilit de operatorul economic.
Ulterior, variația cursului unei monede străine nu poate modifica automat prețul astfel stabilit. Ajustarea rămâne posibilă printr-un mecanism obiectiv, convenit de la început și bazat pe un indice oficial, public și independent, ori prin acordul expres al consumatorului. Astfel, proiectul urmărește predictibilitatea contractuală fără a institui controlul administrativ al prețurilor, explică iniţiatorii.