China testează în paralel două avioane de luptă de generația a șasea, dezvoltate de companii diferite și construite, aparent, pentru misiuni complementare. Beijingul ar putea ajunge astfel la mijlocul deceniului următor cu două platforme aeriene complet noi, într-un moment în care principalul proiect franco-german a fost abandonat, iar programul britanico-italiano-japonez trebuie accelerat pentru a respecta termenul din 2035.
Cele două aparate chinezești sunt cunoscute, deocamdată neoficial, sub denumirile J-36 și J-XDS, J-50 sau J-XX. China nu a publicat specificațiile acestora, iar o parte importantă a informațiilor disponibile provine din fotografii și înregistrări realizate în apropierea bazelor unde se desfășoară testele.
O analiză publicată de publicația germană de specialitate Hartpunkt arată că apariția aproape simultană a celor două avioane indică existența unui program industrial mult mai amplu decât se credea anterior.
Primele imagini cu prototipurile au apărut în decembrie 2024. Ulterior au fost observate exemplare suplimentare și modificări ale unor componente, ceea ce sugerează că nu este vorba doar despre două demonstratoare construite pentru propagandă, ci despre programe aflate într-un proces activ de dezvoltare.
Cel mai neobișnuit dintre cele două aparate este J-36, construit de Chengdu Aircraft Corporation, compania care produce și actualul avion invizibil J-20.
J-36 este un aparat de dimensiuni mari, fără ampenaje verticale și cu o aripă de tip dublu delta care se întinde aproape pe întreaga lungime a fuselajului. Caracteristica sa spectaculoasă este configurația cu trei motoare: două prize de aer sunt amplasate lateral, iar a treia deasupra fuselajului.
Niciun avion de luptă operațional nu folosește în prezent o asemenea configurație. Numărul mare de motoare indică însă necesarul ridicat de energie și împingere al aparatului, precum și intenția Chinei de a obține autonomie mare, viteză ridicată și capacitatea de a transporta armament greu în compartimentele interne.
J-36 dispune de un compartiment central pentru armament și de două compartimente laterale mai mici. Dimensiunile acestora ar putea permite transportarea unor rachete aer-aer cu rază foarte lungă, precum PL-17, dar și a unor arme destinate atacării țintelor terestre.
Aparatul ar putea îndeplini rolul unui interceptor cu rază lungă, al unui avion de atac sau al unei platforme de comandă pentru drone de luptă. Cabina neobișnuit de lată a alimentat inclusiv ipoteza unei configurații cu doi membri ai echipajului, însă aceasta nu a fost confirmată oficial.
Noile prototipuri prezintă modificări ale prizelor de aer și ale zonei din jurul motoarelor. Aceste schimbări sunt relevante deoarece arată că producătorul testează mai multe soluții și adaptează avionul pe parcursul programului.
Celălalt proiect este dezvoltat de Shenyang Aircraft Corporation și este numit provizoriu J-XDS, J-50 sau J-XX.
Acesta este un avion mai mic și mai apropiat, ca dimensiuni, de un aparat de luptă convențional. Are două motoare, nu dispune de ampenaje verticale și folosește o aripă cu o geometrie complexă, cu extremități mobile.
Sub fuselaj au fost observate cel puțin două compartimente interne pentru armament, precum și un sistem electro-optic amplasat în partea din față.
Trenul de aterizare frontal cu două roți și dimensiunile mai reduse au determinat analiștii să ia în calcul o viitoare versiune destinată portavioanelor chinezești. Până acum, prototipurile fotografiate nu prezintă însă echipamentele specifice operării pe portavion, precum cârligul de apuntare sau sistemul de conectare la catapultă.
O asemenea variantă ar putea apărea ulterior. China dispune deja de portavionul Fujian, dotat cu sisteme electromagnetice de catapultare, și lucrează la extinderea capacității sale de a proiecta puterea militară în Pacific.
Nu este clar dacă J-36 și J-XDS concurează pentru același contract sau dacă armata chineză intenționează să introducă ambele aparate.
Diferențele mari dintre ele susțin însă ipoteza unor roluri complementare. J-36 ar putea fi optimizat pentru autonomie, senzori puternici, transportarea rachetelor cu rază lungă și coordonarea dronelor. J-XDS ar putea oferi agilitate mai mare și posibilitatea operării atât de la baze terestre, cât și de pe portavioane.
Ambele avioane par proiectate pentru reducerea amprentei radar și transportarea armamentului în interiorul fuselajului. Analiștii consideră plauzibil ca acestea să poată zbura la viteze supersonice fără utilizarea permanentă a postcombustiei.
Performanțele reale ale motoarelor, radarului, senzorilor și sistemelor de război electronic rămân însă necunoscute. Nu există nici măcar o definiție tehnică universal acceptată pentru expresia „avion de generația a șasea”.
În mod obișnuit, această categorie presupune tehnologie stealth avansată, senzori integrați, comunicații securizate, inteligență artificială și capacitatea de a coordona drone de luptă. Din fotografiile prototipurilor nu poate fi stabilit dacă toate aceste sisteme există sau funcționează deja.
Raportul Pentagonului privind evoluția forțelor militare chineze arată că programele pentru avioanele de generația a șasea sunt încă într-o etapă incipientă, dar estimează că acestea ar putea deveni operaționale până în 2035.
Odată introduse în serviciu, aparatele ar putea fi folosite atât pentru misiuni aer-aer și aer-sol, cât și pentru coordonarea unor avioane de luptă fără pilot.
Un asemenea calendar nu ar fi imposibil pentru industria chineză. J-20 a efectuat primul zbor în 2011 și a intrat în serviciul activ în jurul anului 2018. Unele estimări occidentale citate de Hartpunkt plasează producția cumulată a J-20 în jurul a 500 de exemplare, dar Beijingul nu publică datele oficiale privind flota.
China introduce în același timp avionul J-35, dezvoltat inițial sub denumirea FC-31. Sunt pregătite atât o versiune terestră, cât și una destinată portavioanelor.
Avansul Chinei contrastează cu problemele industriei aeronautice europene.
Proiectul Future Combat Air System, dezvoltat de Franța, Germania și Spania, a fost abandonat după ce Dassault Aviation și Airbus nu au reușit să ajungă la un acord privind împărțirea responsabilităților industriale și controlul tehnologiilor. Unele componente digitale ale programului, inclusiv sistemele de comunicații și „norul de luptă”, ar putea fi continuate separat.
Europa mai are programul GCAP, realizat de Marea Britanie, Italia și Japonia. Noul avion ar trebui să devină operațional în 2035, aproximativ în același interval în care Pentagonul consideră că ar putea intra în serviciu aparatele chinezești.
Dacă Beijingul își respectă calendarul, China ar putea dispune de două avioane de ultimă generație înainte ca statele vecine să aibă un răspuns comparabil. Situația explică presiunile Japoniei pentru accelerarea GCAP și interesul tot mai mare pentru dronele capabile să lupte alături de avioanele pilotate.
Miza depășește cu mult construcția unor noi aeronave. China încearcă să demonstreze că industria sa militară a trecut de la copierea și adaptarea tehnologiei străine la proiectarea unor sisteme pe care rivalii sunt obligați să le urmărească.
Cât investește China în cele două avioane rămâne secret. Costurile J-36 și J-XDS sunt ascunse în bugetul militar chinez, care ajunge în 2026 la aproximativ 282 de miliarde de dolari. Europa publică mai multe cifre: Marea Britanie a rezervat 8,6 miliarde de lire pentru programul GCAP în următorii patru ani, iar Italia a aprobat 8,77 miliarde de euro pentru etapele inițiale. Sumele nu pot fi comparate direct, dar rezultatele vizibile sunt grăitoare: China are deja două prototipuri diferite în zbor, în timp ce Europa și-a împărțit resursele între proiecte concurente, iar programul franco-germano-spaniol FCAS s-a prăbușit înainte de dezvoltarea completă.
