300.000 de tone de uraniu de la Ștei, luate de ruși în contul ”despăgubirilor de război”

Interesul sovieticilor era atât de mare la Ștei că au reușit să ridice un oraș întreg în numai 4 ani, din 1952 în 1956. Au construit zeci de blocuri și barăci de locuit, un palat administrativ, cinci cinematografe, trei ringuri de dans, două școli, o bază sportivă, restaurant și magazine. Printr-un decret, Șteiul devine oraș în ianuarie 1956 iar doi ani mai târziu i se schimbă numele și devine Dr. Petru Groza. Exploatarea era militarizată și păzită cu arma în mână de soldații sovietici.

Rușii au angajat lucrători români, de la mineri, la ingineri de foraj și laboranți, pentru a asigura tot fluxul tehnologic necesar exploatării. Unul din inginerii care a lucrat în anii aceia la Ștei, spunea că minereul era atât de bogat în uraniu încât rușii îl cărau cu trenurile, cu steril cu tot.

După 10 ani de exploatare intensivă, sovieticii și-au făcut suma, și-au făcut bagajele și au plecat, cu tot cu cel mai bogat zăcământ de uraniu, probabil din lume.

Citește și: Nuclearelectrica, verificată dacă a cumpărat legal uraniul

Mai târziu, spre sfârșitul anilor '70, Ilie Verdeț, premier la vremea respectivă, spunea: ”Dacă am fi vândut uraniul de la Ștei, România ar fi avut șoselele pavate cu dolari”.

Exploatarea a rămas, dimpreună cu orașul și oamenii care au venit aici care de unde. După revoluție, mina a fost închisă fiind declarată nerentabilă iar orașul a intrat într-o oarecare paralizie fiind înviorat un pic numai de investițiile fraților Micula.

Cu toate că mina de uraniu este închisă, aici există la ora actuală mai multe licențe de explotare, conform datelor de la Agenția Națională pentru Resurse Minerale, pentru diverse minereuri și metale rare precum: bismut, wolfram, molibden, minereu polimetalic, și auro-argentifere cât și Skarn Wollastonitic.