Ciclurile economice din economiile emergente au particularități semnificativ diferite față de cele din economiile mature (Aguiar și Gopinath, 2004). Prezența unor deficite externe mari și persistente în cazul acestora reflectă o dependență accentuată de finanțarea externă, ceea ce le face mult mai vulnerabile la eventuale șocuri internaționale și retrageri bruște de capital. În astfel de situații, riscul unei crize financiare este amplificat, întrucât țările trebuie să-și refinanțeze datoriile în condiții de incertitudine sporită. Totodată, ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor externe pot fi dureroase atât pentru economie, cât și pentru societate. În plus, după cum remarcă Aguiar și Gopinath, o perioadă favorabilă a ciclului economic global, împreună cu procese de tip „catching-up”, nu garantează o dezvoltare sustenabilă pe termen lung. Mai mult, în cazul unor rate ridicate de creștere economică, este crucial ca acestea să nu fie însoțite de dezechilibre externe semnificative, deoarece combinația dintre creștere rapidă și deficit mare al contului curent poate genera, ulterior, ajustări economice și sociale dureroase.

Când discutăm despre dezvoltarea unor economii, trebuie să distingem diferite circumstanțe în care acest proces de dezvoltare se realizează. Pe de o parte, avem economii emergente care se dezvoltă în cadrul unei uniuni economice, așa cum este cazul unor țări din Europa Centrală și de Est, care au aderat la blocul comunitar. Aceste economii sunt considerate a fi mici/medii, deschise și vulnerabile financiar. Pe de altă parte, există exemplul “tigrilor asiatici” – Coreea de Sud, Thailanda sau Indonezia –, economii mici/medii deschise și vulnerabile financiar, care în anii ’80–’90 au înregistrat creșteri economice accelerate, susținute de investiții masive și exporturi dinamice, fără a face parte dintr-o uniune economică. De exemplu, țările din grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) sunt în general considerate economii emergente, dar cu diferențe între ele de dimensiune, dinamică și context. Însă China, a doua economie a lumii, are un PIB mai mare decât multe economii avansate, precum cele din grupul G7. Nu în ultimul rând, țări pe care astăzi le considerăm a fi avansate, la un moment au fost emergente sau în curs de dezvoltare. Exemple în acest sens ar putea fi Japonia sau Germania, care, după cel de-al Doilea Război Mondial, au cunoscut procese de dezvoltare majoră, însoțite de rate importante de creștere economică.

Studierea procesului de convergență către o economie avansată se poate realiza și prin utilizarea unor metode cantitative variate, pornind de la cadrul de referință oferit de modelul Solow (1956), până la modele neoclasice mai sofisticate, precum cel al lui Ramsey (1928) sau cele dezvoltate ulterior pe baza modelului Ramsey de către Koopmans (1963) și Cass (1965).

Figura 1: Convergența economiilor în modelul Solow / Sursa: calcule proprii

Pentru a reda cât mai bine procesul de convergență am recurs la parametrizarea modelului Solow pentru cazul unei economii avansate, respectiv al unei economii emergente aflate într-un proces de convergență. În cadrul acestui exercițiu contrafactual cantitativ am considerat o calibrare relativ standard, unde rata de depreciere a capitalului este de 5% pe an, rata de economisire este de 20%, în timp ce ponderea capitalului în venitul total din economie este 30%. În cadrul exercițiului, cele două tipuri de economii se deosebesc prin nivelul inițial al capitalului pe locuitor. Astfel, pentru economia emergentă am considerat un nivel al capitalului pe locuitor de 5 mii de euro, în timp ce pentru economia avansată, nivelul capitalului pe locuitor a fost calibrat la 10 mii de euro. Întrucât rata de depreciere a capitalului, rata de economisire, respectiv ponderea capitalului în venitul total din economie sunt aceleași pentru ambele tipuri de economii, rezultă un nivel de echilibru pe termen lung al capitalului pe locuitor de 72 mii de euro. Pentru analiza de față am considerat un orizont de timp de 35 de ani.

Din graficul de mai sus se poate observa cum capitalul din economia emergentă înregistrează rate mult mai mari de creștere. Totuși, odată ce economia emergentă atinge un grad de dezvoltare apropiat de cel înregistrat în economia avansată, rata de creștere a capitalului se reduce. Totodată, rezultatele simulării arată că orizontul de timp de 35 de ani nu a fost de ajuns pentru a atinge potențialul pe termen lung (în cadrul modelului și parametrizării de față) de către cele două economii, iar economia emergentă nu a reușit să atingă un nivel apropiat de cel al economiei dezvoltate. Dincolo de cifre, ecuații și parametri, una dintre ideile importante ce pot fi extrase de aici este că economiile emergente au nevoie de eforturi susținute pe parcursul unei perioade considerabile de timp pentru a se apropia de nivelul economiilor dezvoltate.

Cu ajutorul modelului Solow se pot deduce două concepte de convergență: convergență absolută și convergență condiționată. Conceptul de convergență absolută este asociat situației unor economii cu caracteristici similare ce tind să se apropie de același nivel de echilibru pe termen lung. În acest context, țările mai sărace cresc mai rapid decât cele bogate până când ratele de creștere și nivelul de trai devin comparabile. Pe de altă parte, conform conceptului de convergență condiționată, țările aflate mai departe de propriul nivel de echilibru pe termen lung tind să înregistreze creșteri mai rapide. Conform acestei teorii, după ce se ține cont de diferențele dintre stările staționare ale economiilor, rezultă că națiunile mai puțin dezvoltate cresc mai rapid decât cele mai bogate.

Acest cadru teoretic simplificat oferă o imagine clară asupra evoluției economiilor, mai ales în cadrul unei uniuni economice și explică în parte dinamica economică a țărilor care au aderat la Uniunea Europeană după anul 2000. Economia europeană în ansamblu s-a poziționat pe un trend ascendent după criza financiară din 2008-2009, iar economii emergente precum cele din Europa Centrală și de Est au înregistrat rate de creștere economică și dezvoltare net superioare celor din economiile avansate.
Pentru a ilustra evoluția convergenței în cadrul UE, am prezentat mai jos evoluția PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare, atât ca medie la nivelul Uniunii, cât și pentru Germania (ca proxy pentru zona euro) și pentru România.

Figura 2: PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare / Sursa: EUROSTAT, calcule proprii

Privind retrospectiv, așa cum s-a subliniat adesea și cum am menționat și cu alte ocazii, de la momentul integrării în Uniunea Europeană și până în prezent, datele evidențiază un progres remarcabil pentru România în termeni de convergență reală. Produsul intern brut pe locuitor, exprimat la paritatea puterii de cumpărare, a crescut de la aproximativ 10.800 euro în 2007 la circa 31.000 euro în 2024 – o triplare în decurs de 17 ani. Am ales această măsură exprimată în PPS deoarece reflectă mai fidel puterea reală de cumpărare a populației, făcând posibilă o comparație relevantă cu alte state membre UE, indiferent de diferențele de prețuri și de costuri de trai. Totodată, în Figura 2, observăm faptul că măsura PIB pe locuitor din Germania și Uniunea Europeană evoluează foarte asemănător în termeni de tendință.

Pentru a obține o imagine mai clară asupra decuplării factorilor comuni resimțiți la nivel european și a celor specifici României, am extras și am prezentat în graficul de mai jos componenta ciclică din seriile cu privire la PIB pe locuitor. Pentru aceasta, am utilizat varianta one-sided a filtrului Hodrick-Prescott, unde parametrul de netezire lambda a fost calibrat la valoarea 100, în concordanță cu frecvența anuală a datelor.

Figura 3: Evoluții ciclice pentru PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare / Sursa: EUROSTAT, calcule proprii

Din Figura 3, se poate observa o volatilitate mai ridicată în cazul țării noastre comparativ cu cazul Germaniei sau al Uniunii Europene. De asemenea, variațiile componentei ciclice în cazul Germaniei arată o magnitudine mai redusă decât în cazul Uniunii Europene, ceea ce este firesc, deoarece media raportată la nivelul UE reflectă atât evoluții mai volatile aferente statelor membre cu economie emergentă, cât și pe cele mai stabile aferente economiilor mari și mult mai dezvoltate.

Pentru Europa Centrală și de Est, evoluțiile evidențiate în Figura 4 subliniază faptul că România a avut una dintre cele mai accelerate și mai susținute dinamici ale PIB pe locuitor din regiune. La momentul aderării la Uniunea Europeană, în ceea ce privește acest indicator, țara noastră se plasa la un nivel superior doar Bulgariei. Totodată, PIB-ul pe locuitor al Ungariei era superior celui al României și al Poloniei. Circa 18 ani mai târziu, în 2024, PIB-ul pe locuitor al României era foarte apropiat de cel al Poloniei și superior celui aferent Ungariei.

Figura 4: PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare în Europa Centrală și de Est / Sursa: EUROSTAT, calcule proprii

Pentru o imagine mai detaliată asupra procesului de convergență, în Figura 5 de mai jos, am raportat evoluțiile ciclice ale indicatorului PIB pe locuitor pentru întreaga regiune. Și de această dată, am utilizat varianta one-sided a filtrului Hodrick-Prescott, unde parametrul de netezire lambda a fost calibrat la valoarea 100, dată fiind frecvența anuală a datelor. Din evoluțiile prezentate, se observă faptul că seria ciclică obținută pentru țara noastră înregistrează variații mai ample, cu o magnitudine clar mai pronunțată în faza de expansiune.

Figura 5: Evoluții ciclice pentru PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare în Europa Centrală și de Est

Sursa: EUROSTAT, calcule proprii

Rezultatele generale ale exercițiului contrafactual construit pe modelul Solow aplicat dinamicii economiilor din statele membre ale Uniunii Europene, sugerează că, în ciuda unui nivel de dezvoltare relativ superior al unor state din zona euro, precum Grecia sau Portugalia, comparativ cu cel al țărilor din ultimul val de aderare (inclusiv România), atingerea nivelului potențial de dezvoltare nu este un rezultat cert. Așadar, deciziile și modul de implementare a politicilor economice sunt relevante și pot conduce la confirmarea potențialului de dezvoltare sau, dimpotrivă, în cazul unor greșeli/inconsecvențe, pot avea ca rezultat o dezvoltare sub potențial.

Pe de altă parte, atunci când nivelul potențial de dezvoltare se situează substanțial sub cel al economiilor avansate din cadrul blocului, este nerealist să existe așteptări privind atingerea în timp scurt sau mediu a unui grad ridicat de convergență. De aceea, pentru dezvoltarea economică a țărilor care au aderat la Uniunea Europeană ulterior anului 2000, au contat deopotrivă creșterea generală a întregului bloc economic (respectiv efectele inerțiale specifice procesului de catching-up) și avantajele specifice ale fiecărei țări, corelate cu faza de expansiune și cu nivelul inițial de dezvoltare.

Cu privire la evoluția economiei românești în perioada de după aderare, se pot formula două întrebări de interes: (1) cât de intensă a fost integrarea în Uniunea Europeană, respectiv (2) cum s-au comportat celelalte economii de regiune.

Pentru a formula un răspuns, am recurs la abordarea propusă de Robert Lucas în lucrarea Trade and the Diffusion of the Industrial Revolution din 2007. Astfel, în perioada 2007-2024, am determinat că rata (logaritmică) medie anuală de creștere a PIB pe locuitor a fost de aproximativ 6,21% în România, respectiv de aproximativ 2,8% la nivelul Uniunii Europene.

Este important de menționat faptul că economiile emergente, precum România, înregistrează nu doar creșteri ale producției, ci și ajustări ale nivelului prețurilor către media Uniunii Europene.  Această aliniere a prețurilor, reflectată în indicatorii calculați la paritatea puterii de cumpărare, poate conduce la o rată de creștere a PIB pe locuitor exprimat în paritatea puterii de cumpărare mai mare decât cea a PIB real, exprimând astfel un progres, atât în termeni cantitativi, cât și în termeni de prețuri relative.

Calibrând modelul lui Lucas rezultă un parametru de integrare de aproximativ 0,8992. Acesta indică faptul că România asimilează, în medie, aproximativ 90% din beneficiile apartenenței la Uniunea Europeană, referindu-ne aici la tehnologie, productivitate, fonduri europene sau investiții străine directe.

În Figura 6 de mai jos am raportat parametrii de integrare obținuți pe baza modelului lui Lucas și pentru celelalte țări din regiune. Estimările obținute evidențiază faptul că țara noastră are cel mai ridicat parametru de integrare, dar diferențele dintre țări nu sunt de amploare.

Figura 6: Evaluarea gradului de convergență în Europa Centrală și de Est utilizând modelul lui Lucas (2007) Sursa: EUROSTAT, calcule proprii

Având în vedere importanța economisirii interne pentru creșterea economică pe termen lung și pentru acumularea de capital, am construit un al doilea exercițiu contrafactual, utilizând cadrul analitic al modelului Solow.

Astfel, am considerat două economii emergente, în care nivelul capitalului pe locuitor este de 5000 de euro, rata de depreciere a capitalului este de 5% pe an, în timp ce ponderea capitalului în venitul total din economie este 30%. Cele două economii se diferențiază doar marginal, prin ratele de economisire de 20%, respectiv 19%. Rezultatele prezentate în Figura 7 indică faptul că, după un interval de 15 ani, diferența dintre cele două economii în ceea ce privește capitalul pe locuitor începe să se amplifice. La finalul orizontului de 35 de ani, economia caracterizată printr-o rată de economisire doar ușor mai ridicată înregistrează un nivel al capitalului pe locuitor cu aproximativ 6,8% superior celeilalte.

Figura 7: Convergența economiilor în modelul Solow, considerând diferite rate de economisire / Sursa: calcule proprii

Pornind de la analizele de mai sus, putem formula o serie de observații relevante pentru conjunctura actuală a economiei și a politicilor macro-financiare.

În primul rând, este esențială conștientizarea faptului că procesul de convergență generează transformări ireversibile în economie. Pentru România și majoritatea statelor din regiune, contextul de după criza financiară a fost marcat de o combinație unică de factori, care nu ar trebui utilizată ca reper în analize sau proiecții privind viitorul, întrucât probabilitatea repetării unei asemenea configurații este redusă. După cum evidențiază Nakamura, Steinsson, Barro și Ursua (2010) sau Gabaix (2010), crizele financiare sunt adesea urmate de rate mari de creștere economică, ca parte a procesului de redresare. Pe lângă acest aspect, după criza financiară, România a beneficiat de intrări mari de investiții și fonduri europene, o fază globală de expansiune a piețelor financiare, precum și de un spațiu fiscal semnificativ ce a permis stimularea economiei. Nu în ultimul rând, perioada fără precedent caracterizată de un nivel foarte redus al dobânzilor a permis stimularea consumului și a investițiilor. 

Totuși, din analiza lui Fernández-Villaverde, Ohanian și Yao (2023) deducem faptul că aceste circumstanțe extrem de benefice nu sunt suficiente pentru a garanta convergența într-un orizont rapid de timp, nici măcar în cazul unei dezvoltări spectaculoase precum cea a Chinei. Mai mult decât atât, ratele mari de creștere economică din trecut nu sunt o garanție, nici pentru rate mari de creștere în viitor și nici pentru o creștere permanentă a productivității. 

Pe de altă parte, atunci când ratele ridicate de creștere economică sunt valorificate prin acumulări interne de capital, alocări eficiente în economie și avansuri susținute ale productivității, se poate anticipa o creștere a potențialului pe termen lung, menținerea unui ritm robust al activității economice, precum și o dezvoltare durabilă, însoțită de un nivel redus al volatilității macroeconomice și financiare.

Pentru a asigura convergența reală ridicată pe termen lung, economia românească are nevoie de un model de dezvoltare adaptat noilor condiții. Acesta ar trebui să urmărească, printre altele, consolidarea bazei interne de capital, dezvoltarea piețelor financiare, creșterea productivității (prin investiții în educație, inovare, tehnologie și infrastructură), utilizarea eficientă a fondurilor europene pentru proiecte cu efect multiplicator ridicat și diversificarea surselor de creștere (prin stimularea exporturilor și a IMM-urilor).

Astfel, România poate și trebuie să transforme avantajele conjuncturale de până acum într-un model sustenabil de dezvoltare, bazat pe stabilitate și competitivitate sporită. Procesul de acumulare a capitalului poate deschide multiple oportunități de progres, inclusiv prin consolidarea interacțiunii dintre sectorul public și cel privat.

Pentru România, mai mult decât pentru alte țări est-europene, capcana venitului mediu este amplificată de deficitele gemene, ceea ce face necesară trecerea spre un model de creștere bazat pe disciplină fiscală și bugetară, inovație, transfer tehnologic și reguli clare care stimulează antreprenoriatul.

Adevărata provocare pentru o țară emergentă este curajul de a-și schimba modelul de dezvoltare, iar pentru aceasta nu trebuie ratată oportunitatea oferită astăzi de inovație, transformarea digitală a produselor și proceselor și utilizarea inteligenței artificiale pentru creșterea productivității și a competitivității. Avem nevoie de cât mai multe companii inovatoare și de centre de excelență în cercetare și inovare. Avem nevoie de toate resursele naționale de capital uman și de o înțelegere cât mai răspândită în societate și în mediul de afaceri a importanței acestui proiect de țară. Conjunctura actuală permite țărilor emergente pregătite, determinate și consecvente să parcurgă mai rapid anumite etape de dezvoltare. În același timp însă, există și riscul de a rămâne doar consumatori de tehnologie, nu creatori, ceea ce ar încetini procesul de convergență.

În logica dezvoltării, țările emergente trebuie să privească dincolo de calculul economic, către o adevărată metamorfoză, prin înlocuirea unei viziuni limitative a imitării experiențelor și a modelelor cunoscute cu o nouă paradigmă care să le configureze viitorul. Pentru creștere sustenabilă, este necesară asumarea realizării tranziției către o societate care să încurajeze  inovația și dezvoltarea de soluții tehnologice noi, tocmai pentru a evita blocarea într-un ritm lent de dezvoltare. Dar această metamorfoză nu implică doar noi tehnologii, ci și transformarea instituțiilor, a proceselor și a mentalităților.

Pentru țările aflate în capcana veniturilor medii nu doar capitalul este primordial, ci și formarea unei culturi a creativității, a inovării și a încrederii. În lipsa acesteia, riscul captivității într-o zonă de stagnare crește semnificativ. Așadar, tranziția necesară reclamă confruntarea cu mentalități și interese încă adânc înrădăcinate, pentru o schimbare profundă de viziune prin conștientizarea necesității de a schimba modelul de dezvoltare pe de o parte, și, pe de altă parte, prin concentrare pe inovație ca motor al creșterii.

Noul val al revoluției tehnologice nu mai este doar o schimbare de mijloace de producție, ci o redefinire a felului în care societățile își creează valoarea, iar pentru economiile emergente oportunitatea este mai mare ca oricând.

  Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți DCBusiness și pe Google News

Ţi s-a părut interesant acest articol?

Urmărește pagina de Facebook DCBusiness pentru a fi la curent cu cele mai importante ştiri despre evoluţia economiei, modificările fiscale, deciziile privind salariile şi pensiile, precum şi alte analize şi informaţii atât de pe plan intern cât şi extern.