Ce companii din România pot produce componente pentru turbine eoliene din Marea Neagră

Statul începe să pregătească industria românească pentru viitoarele parcuri eoliene din Marea Neagră. Fabricile care vor produce structuri metalice, echipamente electrice sau componente pentru turbine ar putea beneficia de garanții și mecanisme de partajare a riscurilor, însă programul nu este încă deschis, nu are un buget aprobat și nici reguli de eligibilitate.

Planul pentru dezvoltarea lanțurilor locale de aprovizionare a fost aprobat prin Ordinul comun nr. 923/795/1.553/2026 și publicat în Monitorul Oficial nr. 705 din 25 august 2026.

Documentul este semnat de Ministerul Energiei, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii și Autoritatea Competentă pentru Reglementarea Operațiunilor Offshore la Marea Neagră - ACROO. Ministerul Economiei și Ministerul Finanțelor primesc, la rândul lor, responsabilități directe pentru pregătirea programelor industriale și financiare.

Este primul document oficial care stabilește ce trebuie să facă ministerele pentru ca o parte mai mare din miliardele investite în turbinele din Marea Neagră să rămână în economia românească.

Garanțiile sunt deocamdată doar în faza de analiză

Una dintre principalele măsuri ale planului este analiza mecanismelor prin care fabricile românești ar putea obține mai ușor finanțare pentru modernizare.

Documentul cere analizarea:

• instrumentelor de garantare și partajare a riscurilor;
• instrumentelor financiare disponibile în România și la nivelul Uniunii Europene;
• soluțiilor prin care companiile pot avea acces mai ușor la credite și capital pentru investiții.

Responsabile sunt Ministerul Finanțelor, Ministerul Economiei și Ministerul Energiei.

Formularea este însă importantă: ordinul nu instituie o schemă de garanții și nu acordă automat bani companiilor. Ministerele trebuie, într-o primă etapă, să inventarieze instrumentele deja disponibile și să stabilească dacă sunt necesare mecanisme noi.

Prin urmare, nu există în prezent un plafon de garantare, un buget, o listă de beneficiari, o intensitate a ajutorului sau un calendar pentru depunerea cererilor. O eventuală schemă va trebui aprobată separat și va trebui să respecte regulile europene privind ajutorul de stat.

Calendarul din plan este doar orientativ. Analiza mecanismelor financiare este trecută la categoria „termen scurt”, fără ca documentul să fixeze o dată-limită precisă.

De ce fabricile nu pot investi fără garanția comenzilor

Statul admite că industria românească se confruntă cu o problemă dificilă: adaptarea unei fabrici pentru componente offshore presupune investiții foarte mari, dar companiile nu știu încă ce comenzi vor primi și când vor începe lucrările.

Printre blocajele identificate se numără:

• volumul mare de capital necesar pentru modernizarea fabricilor și porturilor;
• perioada lungă de recuperare a investițiilor;
• lipsa unui calendar suficient de clar al proiectelor eoliene;
• absența unor portofolii de comenzi;
• costurile necesare obținerii certificărilor internaționale;
• riscul ca o fabrică să investească într-o linie specializată care să rămână ulterior fără comenzi.

Este exact riscul pe care viitoarele garanții sau mecanisme de partajare ar trebui să îl reducă. O bancă ar putea finanța mai ușor modernizarea unei fabrici dacă o parte din riscul creditului ar fi preluată de stat sau de un instrument financiar european.

Sursele avute în vedere sunt bugetul de stat, fondurile europene nerambursabile, instrumentele financiare ale Uniunii Europene, capitalul privat și eventuale formule de cooperare public-privată.

Statul nu știe încă ce fabrici sunt pregătite

Primul pas va fi realizarea unei inventarieri naționale. Autoritățile recunosc că România nu are în prezent o bază de date unitară cu firmele care ar putea furniza componente și servicii pentru industria eoliană offshore.

Ministerul Economiei și Ministerul Energiei trebuie să lanseze un program național pentru conversia și dezvoltarea capacităților industriale. Cartografierea va urmări în special industria navală, siderurgică și electrotehnică.

Vor fi analizate nivelul de tehnologizare, certificările deținute, capacitatea de producție în serie și investițiile necesare pentru trecerea la componente offshore.

Viitoarele parcuri vor avea nevoie de fundații metalice de mari dimensiuni, secțiuni de turn, stații electrice offshore, cabluri submarine, nave de instalare și mentenanță, echipamente portuare, sisteme de automatizare și servicii de inginerie.

Ce companii din România ar putea intra în lanț

Planul nu nominalizează nicio companie și nu stabilește că anumite fabrici vor primi contracte sau garanții. După profilul activităților existente, însă, cartografierea ar putea include șantierele navale din Galați, Brăila, Tulcea și Constanța, producătorii de echipamente electrice și cabluri, combinatele siderurgice și firmele de construcții metalice grele.

Damen Shipyards Galați dispune de capacități pentru construcția unor nave complexe, prelucrarea oțelului și realizarea unor structuri de mari dimensiuni. Grupul are la Galați și o companie de inginerie specializată în proiectarea de corpuri de navă, instalații și echipamente.

Șantierele VARD din Tulcea și Brăila au, la rândul lor, experiență în construcția de nave și corpuri de navă complexe. Aceste capacități ar putea fi relevante pentru navele de suport, structurile metalice și logistica necesară activităților offshore.

În industria electrotehnică, fabrica Prysmian de la Slatina produce cabluri energetice și de telecomunicații. Producerea cablurilor submarine de înaltă tensiune necesare parcurilor eoliene este însă o activitate mult mai specializată. Centrele submarine ale grupului sunt în prezent în Italia, Finlanda și Norvegia, ceea ce înseamnă că o eventuală producție în România ar necesita investiții și certificări suplimentare.

Centrul Timken din Ploiești are experiență în proiectarea rulmenților pentru turbine eoliene de foarte mare putere. De asemenea, producătorii români de transformatoare, tablouri electrice, structuri sudate, sisteme de automatizare și echipamente pentru rețele ar putea furniza părți ale stațiilor electrice sau infrastructurii de la uscat.

Aceste exemple indică doar capacități industriale compatibile. Companiile nu au fost selectate drept furnizori și nu sunt beneficiare desemnate ale vreunui program de stat.

Porturile trebuie adaptate pentru componente gigantice

O turbină offshore modernă nu poate fi transportată și asamblată printr-un port obișnuit fără investiții majore. Palele pot depăși 100 de metri, iar fundațiile și secțiunile de turn pot cântări sute sau chiar mii de tone.

Planul constată că România are capacitate portuară insuficientă, puține terenuri disponibile lângă unele porturi, adâncimi necorespunzătoare în anumite bazine și conexiuni deficitare cu drumurile și căile ferate.

Ministerul Transporturilor și autoritățile portuare vor trebui să identifice investițiile necesare pentru:

• producerea și preasamblarea componentelor;
• depozitarea structurilor de mari dimensiuni;
• manipularea și încărcarea acestora pe nave;
• operarea și mentenanța parcurilor;
• conectarea porturilor la rețeaua rutieră, feroviară și fluvială.

Portul Constanța are avantajul accesului direct la Marea Neagră și al suprafețelor logistice, în timp ce porturile și șantierele de la Dunăre pot susține producția și transportul structurilor metalice. Rămâne însă de stabilit ce componente pot fi transportate pe Dunăre și ce lucrări trebuie realizate direct în zona litoralului.

Furnizorii locali ar putea deveni criteriu la concesionare

Unul dintre cele mai importante puncte ale planului privește viitoarele proceduri de concesionare a perimetrelor eoliene.

Ministerul Energiei și ACROO trebuie să analizeze posibilitatea introducerii în documentațiile de concesiune a unor cerințe privind implicarea furnizorilor locali, criterii care să stimuleze dezvoltarea lanțului românesc de aprovizionare și obligații privind transferul de tehnologie și know-how.

Orice asemenea criteriu trebuie însă să respecte regulile europene privind concurența, nediscriminarea, achizițiile și ajutorul de stat. Statul nu poate impune pur și simplu achiziționarea tuturor componentelor din România, dar poate puncta investițiile locale, pregătirea angajaților sau parteneriatele cu fabricile românești, dacă regulile sunt concepute proporțional și transparent.

Miza economică: până la 5,3 miliarde de euro valoare adăugată

Foaia de parcurs realizată cu sprijinul Comisiei Europene și al Băncii Mondiale estimează că România ar putea instala până la 7 GW de capacități eoliene offshore.

Într-un scenariu de dezvoltare moderată, cu 3 GW instalați până în 2035, activitățile din lanțul de aprovizionare ar putea genera o valoare adăugată brută de aproximativ 1,4 miliarde de euro pentru economia locală.

În scenariul de dezvoltare accelerată, cu 7 GW, valoarea adăugată locală ar putea ajunge la aproximativ 5,3 miliarde de euro.

Diferența nu vine doar din numărul turbinelor. O piață mai mare și un calendar predictibil pot justifica investițiile în fabrici, porturi, nave, centre de mentenanță și programe de formare. Dacă proiectele sunt puține sau întârzie, cea mai mare parte a echipamentelor va fi importată.

Planul publicat în Monitorul Oficial creează cadrul administrativ pentru păstrarea unei părți mai mari din investiții în România. Nu aduce însă, deocamdată, bani în conturile fabricilor. Testul real va fi apariția unui program finanțat, cu buget, termene și criterii de selecție, înainte ca dezvoltatorii viitoarelor parcuri să își aleagă furnizorii.